Ești ceea ce adori! – devoțional din Psalmul 115

Acest strigăt este atât de contrastant cu o mare parte din atitudinea contemporană a credincioșilor care vin la închinare, preocupați ca aceasta să le placă și să îi satisfacă. „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă” este afirmația care dovedește că am descoperit cu adevărat sensul vieții și cheia unei vieți împlinite și fericite. Deși, la prima vedere, nu pare defel așa.

La fel de cunoscut este și v. 3 al acestui psalm: „Dumnezeul nostru este în cer,/ El face tot ce vrea!” Nu ce vrem noi, ci ceea ce vrea El! Nu doar o parte dintre lucrurile pe care le vrea, ci tot ceea ce vrea, pentru că nimic nu îi este cu neputință. Ne place acest adevăr? Suntem de acord? Indiferent de percepția noastră subiectivă, nimic nu îl va putea schimba. Ce-i drept, nouă ne-ar plăcea ca noi să fim stăpânii propriilor vieți. Pe de altă parte, atunci când lumea noastră o ia razna tânjim după un Dumnezeu suveran, Stăpân peste tot ce se face în cer și pe pământ. Să ne rugăm să primim tăria să acceptăm acest adevăr și atunci când ne merge bine și, poate, ne este incomod să ne supunem voii lui Dumnezeu.

După aceste afirmații înălțătoare, după ce Dumnezeu este prezentat ca fiind suveran și având autoritate asupra întregului univers, urmează o descriere a dumnezeilor neamurilor. Spre deosebire de Dumnezeul suveran al lui Israel aceștia sunt insensibil și neajutorați:

„Idolii lor sunt argint și aur/ Făcuți de mâini omenești” (spre deosebire de Domnul „care a făcut cerurile și pământul”-vezi v. 15).

Au gură, dar nu vorbesc (spre deosebire de Domnul care prin puterea Cuvântului Său a creat tot ce există (vezi Psalmul 29, dar și Psalmul 33:6-12).

Au ochi, dar nu văd,

Au urechi, dar n-aud,

Au nas dar nu miros,

Au mâini dar nu pipăie,

Picioare, dar nu merg,

Nu scot niciun sunet din gâtlejul lor.” (vezi v. 4-8).

După această descriere, urmează însă înspăimântătoarea concluzie: „Ca ei sunt cei ce-i fac;/ toți cei ce se încred în ei” – vezi v. 8. În acest verset, este încapsulat un principiu spiritual extrem de important: ești ceea ce adori; devii precum obiectul închinării tale. Închinarea nu este o activitate inofensivă, neutră, ci este un act plin de putere, transformator, care modelează ființa noastră în toată profunzimea ei. Adevărul este ilustrat superb în viața lui Moise, a cărui față începe să strălucească, după ce petrece timp în prezența lui Dumnezeu. Același adevăr va fi reluat de apostolul Pavel: „Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).

Să observăm și faptul că o mare parte din descrierea idolilor folosește un limbaj al „insensibilității.” Aceștia „nu văd, nu aud, nu miros, nu pipăie.” Dacă cei care li se închină devin ca ei, înseamnă că vor deveni insensibili. Nu, nu insensibili din punct de vedere fizic. În continuare vor auzi, vor vedea, dar nu vor mai înțelege. Inima le va rămâne insensibilă. Cuvântul lui Dumnezeu va fi auzit în continuare, dar nu va mai aduce cercetare și nu va mai conduce la acea pocăință care singură ne poate păstra smeriți lângă Dumnezeu. Este trista realitate pe care o pomenea Isaia și despre care va vorbi Însuși Domnul nostru: „Veți auzi cu urechile voastre și nu veți înțelege; veți privi cu ochii voștri și nu veți vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, și-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu și să-i vindec” (Matei 13:14-15). Doamne ferește!