„Du-te!” – devoțional din Daniel 12

De mulți ani de zile acum, obișnuiesc să închei fiecare serviciu de înmormântare cu v. 13 din cartea Daniel: „Iar tu, du-te, până va veni sfârșitul; tu te vei odihni și te vei scula iarăși odată în partea ta de moștenire, la sfârșitul zilelor.” În această scurtă meditație, ne vom opri asupra unui singur verb din acest verset: „Du-te!”

După cum observăm, verbul este la modul imperativ și apare de două ori în textul nostru, în v. 9 și v. 13: „El a răspuns: Du-te Daniel! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse și pecetluite până la vremea sfârșitului.” În ce context primește Daniel această poruncă? V. 8 ne oferă răspunsul: „Eu am auzit, dar n-am înțeles și am zis: «Domnul meu care va fi sfârșitul acestor lucruri?»” Profetul Daniel, credinciosul profet Daniel, ar dori să sondeze mai adânc tainele planului lui Dumnezeu. Ar dori să știe mai multe, să priceapă mai clar, dar cererea nu îi este îndeplinită decât parțial. De două ori aude însă porunca: „Du-te!”

În acest mic cuvânt există, cred, o bogăție de învățătură pentru noi. Poate că cel mai important lucru pe care îl învățăm este că planul lui Dumnezeu este mult mai mare și mai glorios decât viața noastră. Acesta nu începe cu noi, nu depinde de noi și nu se va sfârși cu noi. Este, simultan, un gând care smerește și un gând care aduce pace. Daniel trăise o perioadă istorică tumultoasă. A văzut poporul Domnului mergând în robie și a experimentat el însuși robia. A văzut împărați și imperii ridicându-se și prăbușindu-se. Mai mult chiar, Dumnezeu i-a descoperit, prin profețiile primite, lucruri care țineau de viitor și pe care, cu credincioșie, Daniel le-a consemnat. Acum însă, slujba lui se încheiase. Credinciosul profet, marele om al lui Dumnezeu, era totuși doar un om și auzea porunca pe care o vom auzi fiecare dintre noi: „Du-te!”

Același adevăr îl găsim în fascinantul capitol 15 din cartea Genesa. Acolo Avraam este oarecum frustrat de faptul că Dumnezeu nu își îndeplinește mai repede promisiunile. După ce îl asigură pe Avraam că El, Dumnezeu, rămâne credincios cuvântului său, Dumnezeu îi arată acestuia că planul divin este mult mai mare decât viața lui: „Sămânța ta va fi străină, într-o țară care nu este a ei; acolo va fi robită și o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. (…) Tu vei merge în pace la părinții tăi; vei fi îngropat după o bătrânețe fericită. În al patrulea neam, sămânța ta se va întoarce aici (….)” (Genesa 15:13, 15-16). Un cuvânt care îl liniștește, dar îl și smerește pe Avraam. Îl liniștește pentru că primește asigurarea că, așa cum i s-a promis, urmașii lui vor primi țara. Îl smerește, pentru că îi arată că împlinirea promisiunii nu depinde de el și nu se va consuma în timpul vieții lui.

Aceeași realitate este regăsită în viața lui Moise, care moare pe Muntele Nebo, „după porunca Domnului”, fără să vadă țara. La fel în viața lui Aaron. Este un fel de asprime a lui Dumnezeu care hotărăște sfârșitul slujitorilor săi: „Dezbracă pe Aaron de veșmintele lui și îmbracă pe fiul său Eleazar cu ele. Acolo va fi adăugat Aaron la poporul lui și va muri!”

Toate acestea pot fi sintetizate în scurta poruncă din Daniel: „Iar tu, du-te!”

Dincolo de faptul că aceste cuvinte ne învață că planul divin e mai mare și mai glorios decât viețile noastre, acestea ne învață că avem totuși o misiune de îndeplinit în cadrul acestui plan. În v. 8, Daniel pune o întrebare: „Domnul meu, care va fi sfârșitul acestor lucruri?” și primește, în v. 9, răspunsul: „Du-te!” Acest dialog îmi amintește de cel pe care Domnul nostru îl poartă cu ucenicii în Fapte 1. Aceștia îl întreagă dacă acum are de gând să restaureze împărăția decăzută a lui Israel. Domnul le spune, clar și răspicat, că nu îi privește. Preocuparea lor ar trebui să se îndrepte înspre chemarea de-ai fi martori, de a-și îndeplini misiunea la care au fost chemați.

Nici chiar Daniel, nici chiar apostolii nu primesc toate informațiile pe care ar dori să le dețină. Apostolii sunt chemați să lucreze, iar Daniel este trimis să se odihnească, pentru că își încheiase lucrarea: „Iar tu, du-te! Tu te vei odihni (…)” (vezi v. 13). Îmi este teamă că, în dorința de a străpunge cu privirea viitorul, neglijăm sarcina care ne-a fost încredințată pentru aici și acum. Într-o zi, vom auzi și noi porunca: „Du-te, (…)! – poți să inserezi acolo numele tău. Să ne asigurăm că nu am irosit vremea producând scenarii apocaliptice, ci că am folosit cu credincioșie talantul, pentru ca atunci să intrăm în binemeritata odihnă.

Și, cel mai important lucru: oricât de aspră ar fi porunca, asprimea este anulată, este înghițită de promisiunea glorioasă care îi urmează: „Du-te” – „Tu te vei odihni” –, dar cel mai important, – „Te vei ridica iarăși odată, partea ta de moștenire, la sfârșitul zilelor.”