”Dreptul” la vulgaritate

Vorbirea voastră să fie

totdeauna cu har,

dreasă cu sare,

ca să știți

cum trebuie

să răspundeți fiecăruia.

Coloseni 4:6

Acum mă simt tentat de o reacție la anumite comportamente ale unor juni (evanghelici!!) care scuipă în stînga și în dreapta măscări pe cîmpiile albastre ale facebook-ului. Ori ei le dau glas, ori jubilează că unu’, care vrea să se grozăvească în căutare de atenție… ”le spune, băi, frate!”. Și unii și alții sînt la fel de întinați! Și cel care înjură și cel care celebrează comportamentul golănesc și dă curaj celui care își exprimă astfel frustrările.

Este adevărat că sensibilitatea la argument este pierdută în aceste spații în favoarea utilizării epitetului. Este drept că a cîștigat atacul la persoană în dauna demonstrației. Și totuși… chiar nu mai există speranță? Chiar trebuie să abandonăm dezbaterea din Agora în favoarea postărilor cu pisici și cu mîncare? Chiar nu putem spera că în piețile acestea de vești și imagini, de discuții și certuri, nu se poate culege și ceva bun?

Moda mai nouă este utilizarea unor expresii învecinate cu înjurătura, fie acestea folosite și în limba lui Shakespeare. Nu mică mi-a fost mirarea să văd tineri evanghelici, cultivați, cu doctorate la butonieră, parfumați și bine pieptănați, cu rafturi de cărți citite, cu o plasă de cărți scrise, cu soție și copii acasă (copii care le pot citi vorbirea pîngărită) dedîndu-se la F-word-uri fără jenă și mustrare de sine.

“De ce?”, m-am întrebat eu. “De ce?”, i-am întrebat și pe ei.

Ca să atragă atenția ”nesimțiților”, care nu mai reacționează la stimulii din dialogul ”normal”! Deci F-word-urile nu reprezintă altceva decît semnalul că se spune ceva important? Am priceput!

Oh, și eu care credeam că în Forum-ul rețelei sociale, în Agora dezbaterilor publice, intelectualii creștini ar trebui să fie sare și lumină, inclusiv în modul de expresie. Și noi, ceilalți cu căpăstrul în gură, care nu avem ”libertăți” așa de mari de expresie, scrîșnim din dinți neputincioși și înfrînați de texte ca acestea:

Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie ca să dea har celor ce-l aud. Efeseni 4:29

Există oare vreo legitimitate în expresii care vizează genitaliile și referințele vulgare la sex, atunci cînd se discută despre subiecte teologice, despre Biserică, despre Mireasa lui Cristos?

Lui Atanasios i se atribuie ideea că teologie nu înseamnă altceva decît să găsim cuvinte potrivite pentru Dumnezeu. T.F. Torrance, un teolog care a scris pe triadologie, spunea că este un har să putem vorbi despre Dumnezeu, că articularea unui discurs despre metafizică este o minune în sine, iar ”participarea semantică” la viața Sfintei Treimi nu este altceva decît pogorămînt din partea lui Dumnezeu. Putem atinge cu gurile noastre spurcate inefabilul prin lexeme. Ce har! Ce luminos drum deschis de Însuși Dumnezeu ca în arderea vitelor despicate de Avraam!

Oricît de nervoși și frustrați am fi, oricît de iritați de nesimțirea unora și altora, de lipsa lor de civilitate, nu există niciun drept de a legitima urîțenia injuriei groase, plescăitul sudalmei, crearea de imagini prin suduială și ocări. Îmbălătura și invectiva, insulta și sictireala nu stau bine oricum lîngă frac și papion, lîngă doctorate și cărți, ce să mai vorbim de așezarea lor în discuții despre îngeri și Duh, despre alți teologi și greșelile acestora!

Gafele și păcatele celor criticați par argintate și spălate pe lîngă zoaiele și lăturile care se adună pe bărbile marilor știuți, cei care au ”simț critic”, analiză ”obiectivă”, ”distanță” ideologică.

Cui prodest? Ce fel de public adună astfel de discurs? Convinge pe cineva sau atrage doar atenția pentru un moment și apoi generează disprețul permanent?

Marius David Cruceru pentru Edictum Dei

Sursa foto: Photo by Noah Black on Unsplash