Discursul în privat nu ne spune nimic despre caracterul unei persoane

Foarte puține lucruri pe care le-am spus au stârnit atâta atenție negativă ca acesta: Ceea ce spun oamenii în privat ne spune foarte puțin, sau chiar nimic, despre caracterul lor. Criticii de stânga s-au distrat de minune râzând de mine, dar chiar și unii conservatori religioși m-au contestat (fără sarcasm) – nu știu eu oare că tocmai modul în care ne comportăm în privat este cel care ne dezvăluie cel mai clar caracterul?

Pentru a înțelege de ce remarcile private nu înseamnă de obicei nimic, trebuie să facem două distincții esențiale: între privat și public și între discurs și acțiuni.

Iată care sunt cele patru categorii:

1. Discursul privat.
2. Acțiuni private.
3. Discurs public.
4. Acțiuni publice.

Ultimele trei sunt foarte importante și, prin urmare, dezvăluie caracterul unei persoane. Dar ceea ce spunem în privat nu este important. De ce? Pentru că nu afectează neapărat pe nimeni (cu excepția, eventual, a persoanei care ne aude).

Acest lucru este atât de evident încât este deprimant că trebuie să fie explicat. Arată cât de mic este rolul rațiunii, în special al rațiunii morale, în viața multor oameni. Trăim într-o perioadă în care ceea ce simt oamenii înlocuiește gândirea și rațiunea.

Ceea ce îi spui terapeutului tău, care se petrece evident în privat, îți dezvăluie caracterul? Nimeni nu crede acest lucru. Dacă un bărbat căsătorit și credincios i-ar spune psihiatrului său că are adesea fantezii legate de sexul cu alte femei decât soția sa, ar dezvălui acest lucru ce fel de persoană este? Dacă o femeie, după ani de zile în care a avut grijă de mama ei în vârstă, care suferă de Alzheimer, i-ar spune terapeutului său sau unui prieten apropiat că uneori își dorește ca mama ei să moară, ne-ar spune asta ceva despre caracterul femeii?

În mod ironic, răspunsul este da –, dar într-un mod complet diferit de ceea ce cred majoritatea oamenilor. Dacă oamenii spun ceva ignobil în privat, dar nu acționează în conformitate cu ceea ce spun, asta arată un caracter bun, nu rău.

Pentru a cita un alt exemplu, Richard Nixon a fost înregistrat în timp ce făcea comentarii private despre aversiunea sa față de mulți evrei. Când acest lucru a fost dezvăluit, cei care îl urau pe Nixon au folosit acele înregistrări pentru a-l cataloga pe Nixon drept antisemit. Dar Richard Nixon, în calitate de președinte, a fost cel pe care liderii israelieni l-au creditat ca fiind cel care a salvat Israelul în timpul războiului din 1973 (Războiul de Yom Kippur) dintre statul evreu și Egipt. În urmă cu ceva ani, Haaretz, principalul ziar israelian de stânga, scria: „Nixon se remarcă printre președinți pentru că și-a asumat cel mai îndrăzneț risc pentru Israel: un transport aerian de arme atât de necesar în timpul Războiului Yom Kippur din 1973. …Preocupat de Watergate și împotmolit în Vietnam, și împotriva sfatului consilierului său evreu, Nixon a riscat un nou război cu sovieticii pentru a salva Israelul. Nixon «a făcut posibilă victoria Israelului, cu un oarecare risc pentru reputația sa și cu un mare risc pentru economia americană», a declarat istoricul Stephen Ambrose.”

O situație similară a existat în ceea ce-l privește pe fostul președinte Harry Truman. Potrivit biografilor David McCullough și Merle Miller, în privat, Truman folosea adesea cuvântul „kike” atunci când vorbea despre evrei (de exemplu, într-o scrisoare adresată soției sale, s-a referit la New York City ca fiind „orașul kike”). Acesta este un termen peiorativ, un cuvânt pe care l-a folosit adesea și în privat. Cu toate acestea, în 1948, Truman a fost cel care, împotriva rugăminților întregului Departament de Stat, a fost primul lider mondial care a recunoscut noul stat Israel și care, în calitate de președinte, a integrat rasial serviciile armate americane.

Acțiunile (și discursul public) contează, nu discursul din privat.

Poate că lui Truman și Nixon nu le plăceau evreii. În calitate de evreu, nu dau doi bani pe ceea ce crede cineva despre evrei. Mă interesează doar modul în care îi tratează pe evrei. Nu îi judec pe oameni după teologia lor, așa cum nu îi judec nici după declarațiile lor private.

Încă o întrebare pentru cei care cred că declarațiile private ne spun tot ce trebuie să știm despre caracterul unei persoane: Ne spun gândurile tot ce trebuie să știm? Și dacă nu, de ce nu?

Un text de Dennis Prager