În ceea ce îl privește pe împăratul David, nu există nicio îndoială! El începe Psalmul 145 cu o afirmație hotărâtă: „Te voi înălța, Dumnezeule, Împăratul meu,/ și voi binecuvânta Numele Tău în veci de veci./ În fiecare zi Te voi binecuvânta/ și voi lăuda Numele Tău în veci de veci” (v. 1 și 2). Observăm că declarația Îi este adresată direct lui Dumnezeu, este la persoana a II-a. Împăratul David recunoaște că deasupra lui este un Împărat mult mai mare și mai glorios, în fața Căruia este omul trebuie să își plece capul, fie acesta și încoronat. Nu este vorba despre o acțiune sporadică, întâmplătoare, ci despre o constantă a vieții sale. David afirmă că va face acest lucru „în fiecare zi” și pentru „veci de veci.”
Dar, de ce? Începând cu v. 3 și, practic, până la finalul psalmului, împăratul își motivează hotărârea. De cinci ori, înpatru versete (vezi v. 3-6) împăratul David folosește cuvântul „mare” sau derivate ale acestuia, în încercarea de a-L descrie pe Dumnezeu și de a-și motiva astfel dorința de a-L lăuda în fiecare zi și pentru totdeauna:
-„mare este Domnul” (v. 3).
-„mărimea Lui este nepătrunsă” (v. 3).
-„să vestească isprăvile Tale cele mari” (v. 4).
-„Voi spune strălucirea slăvită a măreției Tale” (v. 5).
-„Eu voi povesti mărimea Ta” (v. 6).
De fapt de-a lungul întregului psalm, David, un poet iscusit, pare că își găsește cu greu cuvinte pe potriva măreției Marelui Împărat (construcție pleonastică intenționată!). Astfel, Domnul nu este doar „vrednic de laudă”, ci „foarte vrednic de laudă” (v. 3). David nu vorbește despre „strălucirea” „slava” sau „măreția” Dumnezeului lui, ci despre „strălucirea slăvită a măreției Sale.” Domnul nu este, pur și simplu, „bun”, ci este și „milostiv” și „îndurător” și „răbdător” (v. 8). De fapt, David spune mai mult: El este „milostiv” și nu doar îndurător, ci „plin de îndurare”; nu doar răbdător, ci „îndelung răbdător”; nu doar bun, ci „plin de bunătate” (vezi v. 8).
Să nu uităm că, printre altele, Cartea Psalmilor ar trebui să modeleze viața noastră de rugăciune. Oare în ce fel ar trebui să fie transformate rugăciunile noastre de o rugăciune precum cea a Împăratului David, din Psalmul 145? Mai suntem fascinați de măreția lui Dumnezeu sau, nu cumva, rugăciunile noastre au fost înghițite de dimensiunea orizontală a vieții? Îmi vine în minte exemplul fariseului, din pilda rostită de Domnul nostru și consemnată în Luca 18. S-a suit la templu ca să se roage. Dar, vai!, rugăciunea lui nu spune nimic despre măreția Ființei lui Dumnezeu sau despre slava lucrărilor Lui. Cu toate acestea, rugăciunea conține laudă! La adresa cui, ne întrebăm?
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter