Read it Later
You did not follow anybody yet.

Disputa dintre biserică și Galileo Galilei a semănat sămânța divorțului aparent dintre știință și credință. Disputa era în jurul teoriei Universului, prezentată de Nicolaus Copernic (1473-1543) în 1543 și care susținea că soarele este centrul Universului. Această teorie era în opoziție cu concepția aristotelică promovată de biserică, și care susținea că soarele și celelalte planete se învârt în jurul pământului. Galileo promova modelul lui Copernic datorită observațiilor făcute prin telescopul său, în special descoperirea că sateliții lui Jupiter se învârteau în jurul planetei Jupiter. Acestea au fost observații telescopice de referință: nu toate corpurile din Univers se învârteau în jurul pământului!

Teoria lui Copernic a fost privită ca eretică deoarece intra în conflict cu interpretarea relatării creației biblice, unde Dumnezeu a “aşezat pământul pe temeliile lui şi niciodată nu se va clătina” (Psalmul 104:5). Istoricul de la Harvard, Owen Gingerich, relatează: 

 

“În ceea ce-i privește pe teologi, problema nu a fost legată de sistemul lui Copernic. Nu pot să subliniez îndeajuns importanța acestui fapt. Câmpul de luptă era metoda în sine, ruta către cunoașterea sigură a lumii, întrebarea dacă legea naturii poate în vreun fel să rivalizeze cu Scriptura infailibilă ca fiind calea spre adevăr.” 

 

Cine controlează accesul la fântânile adevărului?

 

Papa Urban al VIII-lea i-a permis lui Galileo să-și continue investigațiile astronomice, atât timp cât descoperirile sale erau prezentate ca o teorie, nu ca un adevăr incontestabil. Însă, în cele din urmă, Galileo nu s-a putut stăpâni din a îmbrățișa în totalitate sistemul heliocentric.


Galileo a fost chemat din Florența la Roma pentru a fi judecat de Inchiziție în 1633. El nu a văzut niciun conflict între domeniul cercetării științifice și credința în Dumnezeu. El credea că studiul Universului ar promova o interpretare mai corectă a Scripturilor. Însă renumele lui Galileo de suspect eretic a avut câștig de cauză în sala de judecată, și acesta a fost obligat să-și retracteze teoria și a fost condamnat la arest la domiciliu. Galileo a murit în Arcetri, iar în 9 ianuarie 1642 a fost îngropat într-un mormânt simplu.

 

Galileo a fost avangardist în concepțiile sale: el a văzut diferența dintre natura adevărului (Scriptura) și adevărul naturii (știința). Deși a devenit evident destul de timpuriu că Galileo avusese dreptate, abia în 1992 biserica a recunoscut greșeala teologilor acelor vremuri. Papa Ioan Paul al II-lea spunea:

 

“Mulțumită intuiției sale de fizician strălucit și bazându-se pe diferite argumente, Galileo, care practic a inventat metoda experimentală, a înțeles de ce doar soarele putea funcționa ca centru al lumii, așa cum era cunoscut atunci, adică aidoma unui sistem planetar. Greșeala teologilor acelor timpuri, când doreau să mențină centralitatea pământului, a fost să creadă că înțelegerea noastră a structurii fizice a lumii era, într-un anumit fel, impusă de sensul literal al Sfintei Scripturi. Să ne amintim de zicala celebră atribuită lui Baronius: “Spiritui Sancto mentem fuisse nos docere quomodo ad coelum eatur, non quomodo coelum gradiatur” [“Duhul Sfânt a dorit să ne învețe cum să mergem în cer, nu felul în care merg cerurile.”]. De fapt, Biblia nu este preocupată de detaliile lumii fizice, înțelegerea cărora ține de competența experienței și raționamentului uman. Există două domenii de cunoaștere, unul care își are sursa în Revelație și unul pe care rațiunea îl poate descoperi prin puterile propri. De acesta din urmă aparțin în mod special științele experimentale și filosofia. Distincția dintre cele două domenii de cunoaștere nu trebuie înțeleasă ca opoziție. Cele două domenii sunt complet străine unul de altul, au puncte de contact. Metodologiile specifice fiecăruia fac posibilă prezentarea diferitelor aspecte a realității.”

 

Astfel, noua știință, cu metodele sale și libertatea de cercetare pe care le implicau, a obligat teologii să-și examineze propriile lor criterii de interpretare scripturală. Majoritatea dintre ei nu știau cum să facă acest lucru.

 

Paradoxal, Galileo, un credincios sincer, s-a dovedit a fi mai perspicace în acest sens decât teologii care s-au opus lui.

 

O luptă pentru suflet



În discursul său, papa se referă și la faimoasa scrisoare a lui Galileo dedicată Cristinei de Lorena (1565-1637), Marea Ducesă de Toscana. Cristina de Lorena a fost nepoata preferată a Caterinei de Medici, regina Franței, iar fiul Cristinei, Cosimo al II-lea de Medici (1590-1621), a fost patronul lui Galileo. Dedicarea acestei scrisori Marii Ducese a fost o mișcare foarte inteleapta a lui Galileo, după cum vom discuta mai jos. S-a sugerat chiar că, în timp ce scrisoarea lui Galileo din 1615 către Marea Ducesa a fost într-adevăr dedicată ei, nu a intenționat niciodată ca aceasta să o citească. De fapt, nu există dovezi că Marea Ducesa ar fi citit într-adevăr scrisoarea.



Așa cum a subliniat Papa Ioan Paul al II-lea, atunci se dădea o luptă pentru sufletul lumii, iar în prezent se dă o luptă pentru sufletul lumii, de asemenea. Ce ajutor mai bun am putea găsi asupra acestui subiect, patru secole mai târziu, decât însăși scrisoarea scrisă de Galileo în 1615 și adresată Marii Ducese de Toscana? Scrisoarea este despre armonia dintre noua știință și credința în Dumnezeu. Este o scrisoare de o asemenea importanță încât nu scapă nemenționată de Papa Ioan Paul al II-lea.

 

Scrisoarea aici:

https://web.stanford.edu/~jsabol/certainty/readings/Galileo-LetterDuchessChristina.pdf

 

David L. Block, Kenneth C. Freeman – Crossway

 

Read it Later

Donează online și susține Edictum Dei.

Donează

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment

Go to Top
Add Comment
Loading...

Post comment

Cancel
Viewing Highlight
Loading...
Highlight
Close