Cerul nu e destinația finală!

Ideea predominantă între credincioși e că cerul e destinația finală a sufletului, un fel de stare eterică, pur duhovnicească, ce exclude o materie tangibilă! Mântuirea sufletului e văzută ca aspectul crucial, uneori unic al răscumpărării. Dar, întrucât Dumnezeu este preocupat de întreaga Sa creație, mântuirea nu îi are în vedere doar pe oameni, ci îmbrățișează creația în întregul ei. Adesea ignorăm acest accent al Scripturii din cauza viziunii noastre înguste asupra mântuirii: „se asumă fals că acest cuvânt cer e cel mai potrivit termen pentru destinația finală…, iar limbajul învierii, cel al unui pământ și al unor ceruri noi, trebuie cumva potrivit în această ecuație.”[1]

Iată câteva dovezi în sprijinul unei răscumpărări finale ce include întrega creație:

La episodul potopului din Geneza 6-9, pământul, omul și viețuitorele sunt vizate atât de judecata Sa prin potop, cât și de legământul de după potop. Se afirmă că „pământul ( ͗ereṣ) era stricat” și că „tot trupul (kōl bāśār) își stricase calea” (6:11-12). Expresia „tot trupul” se referă atât la animale, cât și la oameni (6:19; 7:16; 8:17; 9:11, 15-17). Potopul trimis asupra pământului e un fel de „de-creare” a pământului, amintind de starea de la început unde pământul e acoperit de ape! Dumnezeu a încheiat legământ cu Noe și urmașii lui (9:8-9); cu orice ființă vie (9:10, 12) sau tot trupul (kōl bāśār– 9:11, 17), curcubeul fiind semnul legământului între El și pământ ( ͗ereṣ – 9:13). Astfel, mântuirea și pierzania omului se vor reflecta în natură și în lumea necuvântătoarelor: „…ca un tovarăș (nu ca un partener independent) va participa alături de om la legământ, împărtășindu-se împreună atât de promisiunea, cât și de blestemul care o umbrește…, ea își va aștepta alături de om împlinirea, respirând din nou liber atunci când acest lucru se va întâmpla, mai întâi provizoriu, iar apoi definitiv”.[2]

Există și alte texte în VT prin care observăm că răscumpărarea istorică a lui Israel a inclus și pământul sau țara (Ieremia 30-34; Isaia 40-55; Ezechiel 36-48). Vorbind despre restaurarea relației cu Dumnezeu, tema țării și repatrierea este centrală în aceste mesaje profetice. E prezentată o repatriere nu într-o țară distrusă, așa cum era ea atunci, ci într-o țară înnoită, reflectând, prin frumusețe și belșug, Edenul de la început. Cuvintele, „iată creez ceruri noi și un pământ nou” introduc o secțiune (Isaia 65-66) ce zugrăvește noua creație a lui Dumnezeu ca loc fericit, lipsit de suferință și lacrimi. Acest pasaj și altele sunt temelia biblică pentru speranța din NT care nu exclude pământul, ci privesc spre o creație nouă, răscumpărată (Rom. 8:18).[3]

Romani 8:18-20 afirmă atât de clar că „și creația așteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu”, „eliberarea din robia stricăciunii”. Termenul „stricăciune” (phthora) este similar cu „putrezirea” (phthora) trupului (1 Cor. 15:42, 50, 54) care vorbește despre trupul nostru fizic. Așadar, nu doar ființele umane se vor bucura de transformarea învierii, ci avem nădejdea că Dumnzeu va făuri un mediu prielnic pentru corporalitatea din veacul ce va să vină.[4]

În imaginea finală din Apocalipsa 21, nu găsim suflete răscumpărate care își fac drum spre un cer ne-material, ci noul Ierusalim care se coboară din cer pe pământ, unindu-le pe cele două într-o îmbrățișare veșnică.[5] Dumnezeu însuși vine să locuiască pe pământul cel nou alături de oameni. Limbajul din 2 Petr. 3:10-13 și Apoc. 21:1 vorbesc de un cer „nou” (kainos). Unii teologi susțin că kainos înseamnă nou în natură sau calitate, iar neos e echivalent pentru nou în timp sau origine (nou-nouț).[6] Deși nu se poate atribui o semnificație finală doar pe baza unui termen, limbajul se poate referi la o înnoire sau reformare radicală a creației prezente, nu la eradicarea ei completă și la un nou început.[7]

Învierea lui Cristos este un argument solid pentru răscumpărarea trupului. Revenirea la viaţă a unui mort nu este înviere, din moment ce nu există nici o dovadă că cei care au înviat au rămas pentru totdeauna vii.[8] Evreii, nu toţi, dar majoritatea, credeau într-o astfel de înviere în vremurile de apoi. În cazul unei persoane, această înviere a avut loc în avans. Trupul lui Cristos cel înviat era un trup tangibil, solubil: „un duh nu are carne și oase, cum vedeți că am Eu”. Deşi Pavel vorbeşte în 1 Cor. 15:44 despre trupul învierii ca despre un „trup duhovnicesc” (sōma pneumatikon), acest fapt nu înseamnă că trupul lui Cristos era imaterial sau invizibil, ci mai degrabă nemuritor. Trupul înviat este spiritual (pneumatikos), termen ce poate fi tradus ca „supranatural” în contrast cu un trup „natural”. Există câteva trăsături ale acestui trup al lui Cristos cel înviat: un trup nemuritor, dar nu imaterial; un trup supra-natural, nu natural sau firesc; deşi Cristos lua iniţiativa de a se arăta, trupul Său era vizibil, nu invizibil. Faptul că trupul Său putea fi văzut nu era o minune, ci modul în care adesea apărea sau dispărea era un miracol: „deodată”. Astfel, „deodată” este o trăsătură a unui trup supra-natural, nu al unui trup invizibil.[9] În 1 Cor. 10:3-4, pneumatikos nu face referire la ceva imaterial, ci, dimpotrivă, la ceva spiritual: „mâncare duhovnicească”, „băutură duhovnicească” sau „stâncă duhovnicească”, elemnte materiale pe care Israel le-a avut în pustie. Cele trei cuplete anterioare (trupul oamenilor – trupul animalelor, trupul păsărilor – trupul peştilor, trupuri cereşti – trupuri pământeşti) din vv. 39-41 nu descriu substanţa sau materia trupului, ci mai degrabă modul sau mijlocul de existenţă a trupului (pieritor vs. neperitor). Astfel, şi pneumatikos descrie modul de existenţă pe care îl are trupul lui Cristos cel înviat.[10] Înălțarea lui Cristos la cer e un mister, dar ne provoacă să ne gândim la faptul că El ca om s-a înălțat, nu a lepădat umanitatea prin înălțarea Sa. Acest adevăr are o miză uriașă: și trupurile noastre glorificate de după înviere vor fi ca trupul Lui, El fiind primul rod (1 Cor. 15:20).

Există și aspecte de ordin logic. Dacă răscumpărarea nu include toate consecințele păcatului, atunci nu mai este răscumpărare. Răscumpărarea, indiferent a cât de multe persoane, nu e răscumpărarea celor căzute și, astfel, paguba Satanei ar merge mai departe decât restaurarea prin Hristos. Răscumpărarea va anula complet toată „paguba” provocată de Satana.[11]

Așa cum nimic nu a rămas în creație neatins de păcat, la fel nimic nu poate rămâne neatins de răscumpărarea lui Dumnezeu prin Hristos. Scopul istoriei biblice e o creație înnoită: vindecată, răscumpărată, restaurată. Abia aștept!

[1] N. T. Wright, Surprised by Hope: Rethinking Heaven, the Resurrection, and the Mission of the Church (New York: HarperCollins, 2007), 18.

[2] Karl Barth, Church Dogmatics, vol. 3.1, The Doctrine of Creation (Edinburgh: T&T Clark, 1958), 178.

[3] Vezi, Christopher J. H. Wright, Etica Vechiului Testament pentru comunitatea creștină, trad. de Silviu Tatu (Oradea: Casa Cărții, 2019), 132-144.

[4] James D. G. Dunn, The Theology of Paul the Apostle (Grand Rapids: Eerdmans, 1998), 101.

[5] N. T. Wright, Surprised by Hope, 19.

[6] Anthony Hoekema, The Bible ans the Future (Grand Rapids: Eerdmans, 1978), 280.

[7] Buist M. Fanning, Apocalipsa, CENT, trad. de Verlan Octavian (Timișoara: Noua Speranță), 554.

[8] Stephen J. Wellum, „Editorial: Reflections on the Glorious Resurrection of our Lord Jesus Christ”, Southern Baptist Journal of Theology 18:4 (2014): 6.

[9] Norman Geisler, „The Significance of Christ’s Physical Resurrection”, Bibliotheca Sacra 146:582 (1989): 152-157.

[10] Paul Gardner, 1 Corinthians, ECNT (Grand Rapids: Zondervan, 2018), 709-710.

[11] Craig G. Bartholomew și Michael W. Goheen, Adevărata poveste a lumii: locul nostru în narațiunea biblică, trad. de Cosmin Lauran (Alba Iulia: Reîntregirea, 2017), 348-349.