Când îndrăgostiții spun despre un act blamabil că “Dragostea ne-a împins să îl facem”, observați tonul. Dacă un bărbat spune: “Am făcut-o din cauză că eram speriat” sau “Am făcut-o din cauză că eram furios”, el vorbește cu totul altfel. Prezintă scuze pentru ceva ce i se pare că necesită scuze. Îndrăgostiții rareori fac asta. Să notăm cât de tremolat, aș zice cât de evlavios rostesc cuvântul dragoste, nu atât ca pe o “circumstanță atenuantă”, cât ca pe un apel la autoritate. Mărturisirea poate fi aproape o fanfaronadă. Poate avea chiar o nuanță de sfidare. Ei “se cred martiri”. În cazuri extreme, cuvintele lor exprimă cu adevărat un devotament neclintit față de zeul iubirii.
“Par bun temei în a iubirii lege”, îi spune Dalila lui Milton. Aici e punctul nevralgic: în a iubirii lege. “În iubire” avem propria noastră “lege”, propria noastră religie, propriul nostru zeu. Atunci când este prezent un adevărat eros, împotrivirea la poruncile lui e resimțită ca o apostazie, iar ispitele, atunci când sunt veritabile (după norma creștină), vorbesc cu glasul datoriilor – datorii cvasireligioase, acte de zel pios față de Iubire. El își construiește propria religie în jurul îndrăgostiților. Benjamin Constant a observat cum, în câteva săptămâni sau luni, creează pentru ei un trecut comun ce li se pare imemorial. Revin la el necontenit, cu uimire și venerație, așa cum psalmiștii revin la istoria lui Israel. Acesta e de fapt Vechiul Testament al religiei Iubirii, cronica judecăților și milosteniilor acordate perechii alese până în clipa când au știut pentru prima oară că sunt îndrăgostiți. Abia după asta începe Noul ei Testament. Îndrăgostiții sunt acum sub imperiul unei noi legi, sub ceea ce corespunde (în această religie) Harului. Sunt făpturi noi. “Spiritul” erosului înlocuiește toate legile ei și nu trebuie să-l nemulțumească.
Acest spirit pare să autorizeze tot felul de acțiuni pe care altminteri nu ar fi cutezat să le săvârșească. Nu am în vedere doar sau mai cu seamă acte care violează pudoarea. Pot fi la fel de bine și acte de injustiție sau de indiferență față de lumea exterioară. Cei doi își pot spune unul altuia într-un spirit aproape sacrificial: “De dragul iubirii mi-am neglijat părinții – mi-am abandonat copiii – mi-am înșelat tovarășul de viață – mi-am neglijat prietenul tocmai când avea mai multă nevoie de ajutor.” Aceste temeiuri în legea iubirii au fost socotite bune. Adepții săi pot ajunge chiar să perceapă un merit deosebit în asemenea sacrificii; ce jertfă mai prețioasă poți aduce pe altarul iubirii decât propria ta conștiință?
Și ironia macabră este tot timpul că acest eros al cărui glas pare a veni din împărăția cea veșnică nu este de fapt nici măcar permanent. Este reputat drept cea mai muritoare dintre iubirile noastre. Lumea răsună de plângeri despre nestatornicia lui. Deconcertant e amestecul de inconstanță cu pretențiile lui de statornicie. A fi îndrăgostit înseamnă deopotrivă a intenționa și a făgădui fidelitate pe viață. Iubirea face legăminte nesolicitate, nimic nu o poate împiedica să le facă. “Voi fi mereu credincios” sunt poate primele vorbe pe care le rostește. Nu ipocrit, ci sincer. Nicio experiență nu-l va vindeca de iluzie. Am auzit cu toții despre oameni care se îndrăgostesc la câțiva ani o dată și de fiecare dată sunt sincer convinși că “asta e adevărata dragoste”, că rătăcirile au luat sfârșit și vor rămâne credincioși până la moarte.
Și totuși totuși erosul e îndreptățit într-un anume sens să facă aceasta promisiune. Evenimentul îndrăgostirii este de o atare natură, încât suntem îndreptățiți să respingem ca intolerabilă ideea că ar putea fi trecător. Cu un salt uriaș, el a trecut peste zidul masiv al egoismului nostru, ne-a făcut însuși apetitul altruist, a lepădat fericirea personală ca pe ceva trivial și ne-a plantat în centrul ființei interesul față de celălalt. Spontan și fără efort am împlinit legea (vizând o singură persoană) de a ne iubi aproapele ca pe noi înșine. Este o imagine, un gust anticipat a ceea ce ar trebui să devenim față de toți dacă Iubirea în Sine ar domni în noi fără concurență. Poate fi chiar (dacă o folosim bine) o pregătire pentru ea. Simpla recădere din acea stare, “dezîndrăgostirea” altfel spus, este – dacă pot propune acest cuvânt dizgrațios – un fel de dezrăscumpărare. Erosul este împins să promită ceea ce el singur nu va putea săvârși niciodată.
Putem oare rămâne în această eliberare neegoistă toată viața? Nici măcar o săptămână. Chiar și dintre îndrăgostiții cei mai desăvârșiți o asemenea condiție înaltă este intermitentă. Sinele vechi se dovedește a fi nu chiar atât de mort cum pretindea – ca după o convertire religioasă. Pentru moment poate fi pus la pământ, dar curând se va ridica iarăși, dacă nu în picioare, cel puțin într-o rână, dacă nu zgomotos, cel puțin revenind la vechea bombăneală posacă sau la scâncetul implorator. Iar venusul va aluneca iarăși în pură sexualitate.
Aceste abateri nu vor distruge însă căsătoria dintre două persoane “civilizate și raționale”. Cuplul a cărui căsătorie va fi cu siguranță periclitată de ele și chiar eventual ruinată e alcătuit din cei care au idolatrizat erosul. Ei au crezut că erosul are puterea și buna-credință a unui zeu. S-au așteptat ca simplul sentiment să facă pentru ei, și întotdeauna, tot ce este necesar. Când așteptarea e înșelată, ei dau vina pe eros sau, mai adesea, pe partenerii lor. În realitate însă, erosul, făcând această promisiune uriașă și lăsându-te să intrevezi ce performanță ar putea săvârși, “și-a făcut numărul”. Ca un naș, el rostește legămintele; noi suntem însă cei care trebuie să le respectăm. Noi suntem cei care trebuie să ne străduim a ne conforma tot mai mult viața cu cele revelate intermitent de el. Noi trebuie să facem lucrările erosului atunci când erosul nu e prezent. Toți bunii îndrăgostiți știu asta, dar cei care nu sunt capabili de reflecție și articulare nu vor putea formula decât câteva fraze convenționale cum ar fi “să luăm viața așa cum e”, “să nu cerem prea mult”, “să avem puțin bun-simț” și altele asemănătoare. Și toți bunii îndrăgostiți creștini știu că acest program, oricât de modest ar părea, nu poate fi dus la bun sfârșit decât prin umilință, milă și har dumnezeiesc, că el reprezintă de fapt întreaga viață creștinească văzută dintr-un unghi particular.
Astfel, erosul, ca și celelalte iubiri, dar mai frapant, datorită puterii, blandeței, terorii și agresivității sale, își revelează adevăratul statut. Nu poate fi de unul singur ceea ce trebuie să fie totuși dacă este să rămână eros. Trebuie să fie ajutat; așadar, trebuie să fie condus. Zeul moare sau devine demon dacă nu i se supune lui Dumnezeu. Poate însă continua să trăiască, înlănțuind nemilos doi torționari reciproci, amândoi înveninați de otrava urii-în-iubire, amândoi la fel de nesățioși să primească și refuzând implacabil să dăruiască, geloși, suspicioși, resentimentari, luptând pentru dominație, deciși să fie liberi și să nu permită nicio libertate, trăind din “scene”. Citiți Anna Karenina, dar să nu vă închipuiți că asemenea lucruri se petrec numai în Rusia. Vechea hiperbolă a îndrăgostiților care se “mănâncă unul pe altul” se poate apropia teribil de mult de adevăr.
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter