Ce este compasiunea?

 

Virtutea compasiunii se regăsește de-a lungul întregii Scripturi. Când Dumnezeu a scos poporul Israel din Egipt, s-a revelat ca fiind “plin de îndurare și milostiv” (Exod 34:6).  În timp ce  împărăția lui Israel era împărțită, iar închinarea la idoli era pretutindeni, Scriptura ne spune în 2 Împărați 13:23: ”Dar Domnul S-a îndurat de ei și a avut milă de ei, Și-a întors Fața spre ei din pricina legământului Său cu Avraam, Isaac și Iacov, n-a vrut să-i nimicească și până acum nu i-a lepădat de la Fața Lui.”.

 

Psalmiștii menționează frecvent compasiunea lui Dumnezeu (ex: Ps. 78:38, 86:15, 103:4). 

Psalmul 103:13, un pasaj îndrăgit de noi toți, ne spune: “Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El.”.

 

Profetul Isaia vorbește des despre compasiunea lui Dumnezeu, așa cum observăm în Isaia 54:7: “Te voi primi înapoi cu mare dragoste.” și Isaia 54:8 “Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică”. Pe măsură ce ne apropiem de finalul Vechiului Testament, profetul Mica ne vorbește despre speranța că “[Dumnezeu] va avea iarăşi milă de noi” în Mica 7:19.

 

Compasiunea este prezentată în Noul Testament, de asemenea. Cele patru Evanghelii mărturisesc că Fiul lui Dumnezeu întrupat și chipul lui Dumnezeu prin excelență, Isus Hristos, este caracterizat de o profundă compasiune. El și-a dovedit de nenumărate ori compasiunea când vedea mulțimile prin vindecări (Matei 14:14, 20:34, Marcu 1:41), dându-le hrană (Matei 15:32) și învățându-i Cuvântul lui Dumnezeu (Marcu 6:34). Isus nu numai că reprezenta compasiunea; El învăța, de asemenea, virtutea compasiunii prin pilde precum pilda robului nemilostiv (Matei 18:23-35), pilda bunului samaritean (Luca 10:29-37) și pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32). Isus prin aceste moduri a arătat că compasiunea este un semn distinctiv al celor care aparțin Dumnezeului întregii compasiuni. 

 

Cum am putea defini compasiunea? Cuvintele ebraice și grecești traduse în limba română prin “compasiune” reprezintă ideea de a simți suferință pentru necazurile altuia, de a fi mișcat în adâncul ființei noastre (“inimă plină de compasiune”), de a suferi și de a fi afectat lăuntric într-un mod similar cu subiectul compasiunii noastre, precum și de a fi benefic și de a ajuta. Un mod în care am putea încerca să surprindem aceste concepte este să definim compasiunea astfel: compasiunea este mișcarea afectivă a ființei noastre interioare atunci când vedem suferința altora, dublată de o mișcare exterioară ulterioară de acțiune în care căutăm să atenuăm această suferință, din dragoste pentru Dumnezeu și pentru aproapele nostru. 

 

Observăm două caracteristici ale acestei definiții în timp ce încercăm să înțelegem mai bine această virtute: vederea și mișcarea. Într-un anumit sens, compasiunea dumnezeiască este ca un scaun cu trei picioare. Toate cele trei picioare trebuie să fie prezente pentru ca scaunul să-și îndeplinească funcția pentru care a fost conceput. De asemenea, există trei elemente ale compasiunii adevărate, dumnezeiești. În primul rând, compasiunea începe prin a vedea. De nenumărate ori în Evanghelii, citim următoarele: “Și Isus a văzut…”. Compasiunea Lui era întotdeauna precedată de faptul că vedea pe cineva în suferință. Acest lucru poate părea evident, însă ridică un aspect important în încercarea noastră de a deveni mai miloși: nu putem avea compasiune față de oameni dacă nu îi vedem în primul rând. 

 

În al doilea rând, compasiunea implică o mișcare interioară a inimii noastre în care ne asumăm durerea celorlalți, plângând împreună cu cei ce plâng (Rom. 12:15). În calitate de creștini, noi, dintre toți oamenii, înțelegem cât de radical a afectat păcatul lumea și cât de departe suntem de pacea din Eden. Și astfel, suferim când suntem martori la durerea pe care păcatul a produs-o în viețile celor din jurul nostru (Rom. 8:18-23). Desigur, suntem diferiți din punct de vedere emoțional și nu vom experimenta sau exprima această mișcare interioară în aceleași moduri, dar pe măsură ce devenim mai asemănători chipului lui Hristos, viața noastră emoțională va crește în conformitate cu a Lui.

 

Și, în cele din urmă, compasiunea se materializează într-o mișcare exterioară în care acționăm în favoarea persoanelor aflate în nevoie. Poate fi prea ușor să vedem pe cineva în nevoie, să simțim în interiorul nostru un sentiment de tristețe sau de îngrijorare față de situația lui sau a ei și să ne oprim aici, felicitându-ne pentru că am observat și ne-am simțit rău pentru cineva. Dar această “compasiune” nu aduce de fapt niciun beneficiu celeilalte persoane, ceea ce face ca aceasta să nu fie cu adevărat compasiune. Când vorbesc despre compasiunea lui Isus, autorii Evangheliei folosesc cuvintele următoare: “Și Isus, mișcat de…”, urmat de o acțiune pe care a făcut-o în beneficiul subiectului compasiunii Sale.  

În timp ce analizăm virtutea compasiunii, este important să subliniem și unele concepții greșite pe care le-am putea avea.

În primul rând, compasiunea dumnezeiască nu este doar o trăsătură de personalitate pe care unii oameni o posedă, iar altora le lipsește. Este adevărat că, în harul Său manifestat față de toți, Dumnezeu le permite chiar și necredincioșilor să manifeste o anumită măsură de compasiune pentru conservarea societății. Este, de asemenea, adevărat că unii oameni, atât credincioși, cât și necredincioși, par mai înclinați în mod natural spre compasiune decât alții. Dar, deși aceste două aspecte pot fi adevărate, este esențial să înțelegem că empatia este o virtute care ar trebui să îi caracterizeze din ce în ce mai mult pe toți credincioșii în Hristos, indiferent de personalitate, deoarece Duhul Sfânt lucrează în noi pentru a conforma fiecare aspect a ceea ce suntem la imaginea persoanei perfecte cu personalitatea perfectă, Domnul nostru Isus Hristos. Prin urmare, niciun creștin nu poate spune pe bună dreptate: “Nu sunt o persoană foarte miloasă”, crezând că autoevaluarea lui îl scutește de urmărirea acestei virtuți. 

 

De asemenea, este important să menționăm faptul că aceasta compasiune nu invalidează și nu pune în umbră alte calități și practici evlavioase, cum ar fi căutarea dreptății sau practicarea disciplinei bisericești. Cu alte cuvinte, compasiunea nu înseamnă că păcatul este ascuns sub preș, că disciplina sau pedeapsa este întotdeauna reținută sau că oamenii primesc întotdeauna “încă o șansă”, indiferent de rana pe care comportamentul lor o produce în viețile celor din jurul lor. 

 

Cum am putea cultiva virtutea compasiunii? O modalitate este să citim Evangheliile, meditând asupra compasiunii din viața și învățătura Domnului nostru Isus. În felul acesta, am putea să ne punem în locul celor aflați în dificultate. Cum ar fi să fii în locul lor? Cum ar putea fi viața dacă am fi în situația lor? Putem, de asemenea, să ne întrebăm: cum a schimbat compasiunea lui Isus viețile lor? În special, putem citi și medita asupra Pildei Bunului Samaritean, observând diferența dintre o falsă evlavie religioasă care justifică neglijarea celor aflați în nevoie și adevărata iubire a aproapelui poruncită de Dumnezeu. Și, pe măsură ce Duhul Sfânt lucrează prin Cuvânt, noi, în viața de zi cu zi, căutăm să-i vedem cu adevărat pe oamenii din jurul nostru, din bisericile și comunitățile noastre, ascultându-L pe Domnul nostru care ne spune “să mergem și să facem la fel” (Luca 10:37).

Karrie Hahn, Ligonier