Câteva cuvinte despre închinare – devoțional din Psalmul 95

Iată-ne ajunși cu citirea Sfintelor Scripturi, în cadrul programului propus de Robert Murray M’Cheyne, la unul dintre cei mai cunoscuți și îndrăgiți psalmi: psalmul 95.

Primul lucru pe care îl observăm la acest psalm este faptul că e compus din două părți distincte. Linia care desparte cele două părți ale psalmului trece tocmai prin mijlocul versetului șapte. Psalmul 95 ne pune înainte cuvintele unui om care conduce închinarea poporului lui Dumnezeu. Acesta începe prin a chema poporul la închinare cu multă pasiune, cu mult elan, dar pare, că, uitându-se peste audiență, devine dintr-o dată descurajat, astfel încât chemarea exuberantă la închinare se transformă într-o avertizare sobră.

Prima parte a psalmului, chemarea la închinare (vezi v. 1-7a), poate fi împărțită în două secțiuni: v. 1-5 și v. 6-7a. Ambele încep cu îndemnul la închinare: „Veniți să cântăm cu veselie Domnului,/ și să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre./ Să mergem înaintea lui cu laude,/ să facem să răsune cântece în cinstea Lui!” (vezi v. 1-3). De ce am face toate aceste lucruri ce ar putea să ne motiveze să onorăm pe cineva în felul acesta? Răspunsul nu întârzie să apară: „Căci Domnul este un Dumnezeu mare, / un Împărat mai presus de toți dumnezeii./ El ține în mână adâncimile pământului,/ și vârfurile munților sunt ale Lui./ A lui este marea, El a făcut-o,/ și mâinile Lui au întocmit uscatul” (vezi v. 3-5).

Același tipar este observat în secțiunea următoare. Avem, din nou, chemarea la închinare: „Veniți să ne închinăm și să ne smerim,/ să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!” (vezi v. 6). De ce, ce ne poate motiva să plecăm genunchiul? „Căci El este Dumnezeul nostru,/ și noi suntem poporul pășunii Lui, turma pe care o povățuiește mâna Lui…” (v. 7a).

Practic, această primă secțiune a psalmului pune înaintea noastră dinamica închinării. Astfel observăm că aceasta își are temeiul în ceea ce este și în ceea ce face Dumnezeu, în caracterul și în lucrările Sale. De ce să plecăm genunchiul, să Îl lăudăm și să ne închinăm? Datorită a cine este și ce face El. Sintetizând motivația psalmistului, ne închinăm pentru că Domnul este Creatorul, Stăpânitorul și Susținătorul nostru. De unde știa psalmistul aceste lucruri? De unde le cunoaștem noi? Prin intermediul revelației. Așadar, principiul fundamental este acesta: închinarea începe întotdeauna cu revelația măreției lui Dumnezeu și a lucrărilor Lui. Acesta este motivul pentru care ne închinăm și motivația care energizează închinarea noastră. Tocmai de aceea, închinarea noastră trebuie să fie informată și modelată de Scripturi. Din păcate, închinarea contemporană pune mai degrabă accentul pe anumite genuri muzicale…

A doua partea a psalmului se constituie ca un avertisment. Practic, psalmistul cheamă poporul să privească în istorie și să învețe din lecțiile acesteia. El dorește să atragă atenția că închinarea la care cheamă poporul nu este una formală. Nu înseamnă doar a „a cânta cu veselie Domnului” (vezi v. 1), ci înseamnă a te supune Cuvântului lui, a accepta voia Lui, adică a „asculta glasul Lui” (vezi v. 7b). Este tocmai lucrul pe care generația din pustie a refuzat să îl facă. Aceștia au trăit într-o stare de revoltă permanentă.

Cu alte cuvinte, o parte integrantă a închinării este ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și supunerea față de acesta. Refuzul va conduce la o inimă împietrită și rătăcită (vezi v. 8 și 10) și, în cele din urmă, la ratarea țintei, a odihnei promise (vezi v. 11).