Blaise Pascal: mintea matematică și cea intuitivă (II)

Rațiunea omului ar putea fi capabilă să studieze și să înțeleagă universul, dar este incapabilă de a găsi singură un sens în vastul nostru univers. Cu cât ne apropiem mai mult de înțelegerea subdiviziunilor și a mecanismelor interne ale vieții biologice, fizice și chimice, cu atât ne îndepărtăm mai mult de înțelegerea semnificației propriei noastre existențe. Pascal a avertizat că nu ar trebui să lăsăm niciodată deoparte credința noastră în favoarea cercetării științifice, deoarece numai una dintre ele ne poate oferi liniște sufletească, ne poate inculca moralitatea și ne poate acorda mântuirea: „Cunoașterea științei fizice nu va suplini ignoranța moralității în timp de necaz, dar cunoașterea moralității va suplini întotdeauna ignoranța științei fizice”. Deși multe dintre lucrurile pe care noi, creștinii, le credem se bazează pe credință, ceea ce este adevărat din punct de vedere factual este că Cuvântul a existat cu mult înainte ca rațiunea, ca dispozitiv epistemologic, să devină forma implicită de validare a cunoașterii.

Eliot a numit metoda lui Pascal de a scrie în fragmente ceea ce credea el că este adevărul „natural și corect pentru creștin”, dar a recunoscut că o astfel de abordare a credinței în perioada cuprinsă între sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea nu era favorizată de majoritatea gânditorilor Iluminismului. Metoda opusă a fost adoptată de Voltaire, de exemplu, care a încercat să îl contrazică pe Pascal la sfârșitul lucrării Lettres Philosophiques (1734). Acest fragment, a remarcat Eliot, „a prezentat, mai bine decât oricare altul de atunci, care este punctul de vedere al necredincioșilor; iar în cele din urmă trebuie să alegem cu toții între un punct de vedere și altul”. Există ceva la Pascal care i-a făcut pe toți filozofii Iluminismului să-l considere inamicul lor suprem, deoarece nu urma aceeași formă de „rațiune” pe care o predicau ei. Majoritatea filozofilor Iluminismului care au respins creștinismul au fost antrenați să dezbată cu teologii creștini și bibliștii, deoarece argumentele lor erau toate (relativ) similare. Tocmai lipsa de pregătire teologică a lui Pascal în apologetica creștină a făcut ca argumentele sale să fie neprevăzute.

Pascal a scris și a vorbit ca un om al lumii și ca un sceptic în toată regula. Logica pseudo-contradictorie a lui Pascal între cercetările sale matematice și credința sa personală, precum și puterea convingerilor sale religioase au creat o forță intelectuală care i-a bântuit pe gânditorii Iluminismului francez pe tot parcursul secolului al XVIII-lea.

Argumentul lui Pascal în favoarea creștinismului era simplu: credința este atât de perceptibilă, chiar atât de palpabilă, pentru intuiție, încât omul are nevoie doar să fie în lume pentru a-și da seama că trebuie să existe mai mult. În Pensées, Pascal a explorat conceptul de percepție a lumii, făcând distincție între două tipuri de minți, cea matematică și cea intuitivă. În termenii săi, mintea de géométrie și mintea de finesse aveau avantaje și dezavantaje care se rezumau la incapacitatea omului de a cunoaște adevărul doar pe seama rațiunii sale. Într-o minte care este matematică, Pascal semnalează o formă de gândire care este discursivă, sistematică și logică. O minte intuitivă este mai speculativă și mai perceptivă; vede lucrurile dintr-o privire. Pascal recunoaște că o minte matematică are o afinitate pentru principii, dar mintea matematică nu reușește să vadă aceste principii în cadrul uzului practic, obișnuit; mintea intuitivă, pe de altă parte, găsește cu ușurință aceste principii într-o utilizare comună, dar îi este greu să le discearnă.

Explicarea modului în care credința interacționează cu mintea intuitivă și cea matematică este următorul pas la Pascal. Ambele tipuri de minți sunt forme de rațiune care sunt insuficiente pe cont propriu, motiv pentru care au nevoie de credință. Pascal a scris: „ultimul pas al rațiunii este recunoașterea faptului că există un număr infinit de lucruri care o depășesc. Ea este pur și simplu slabă dacă nu merge atât de departe încât să realizeze acest lucru”. Mai mult, „trebuie să știi când este corect să te îndoiești, să afirmi, să te supui. Cine face altfel nu înțelege forța rațiunii”. Pascal a afirmat că credința este capabilă să ne spună lucruri care depășesc simțurile și rațiunea noastră, dar că ea nu acționează niciodată contrar rațiunii noastre, ci doar deasupra ei.

În această linie de gândire, rațiunea și credința noastră, acționând împreună și în domenii diferite simultan, reușește să ne transforme în asceți printre oamenii lumii, păstrându-ne în același timp împământeniți ca oameni ai lumii printre asceți. Ca oameni care trăiesc în postmodernitate, un anumit nivel de ascetism este important pentru a păstra lucrurile permanente care ne definesc istoria colectivă și ne ajută să rămânem conectați la acele lucruri care ne transcend existența; credința și practica religioasă sunt părți integrante ale acestei sarcini. Dar este la fel de vital să trăim ca oameni ai lumii, să experimentăm viața profană și să înțelegem domeniul nostru de existență în toată urâțenia și frumusețea sa; în acest caz, ascetismul excesiv ne poate îndepărta de viața de zi cu zi și ne poate face să nu mai fim în contact cu realitatea.

Atingerea unui echilibru corect între ascetism și traiul în lume este un test pentru voința noastră și capacitatea noastră de a vedea ce este mai bun din ambele lumi. În timp ce voința se implică cu greu în metodele științifice de cercetare, voința se implică în experiențele vieții umane pe care le asociem, de obicei, cu cele mai profunde dorințe, ambiții, bucurii, regrete, întrebări și îndoieli pe parcursul vieții noastre. În cercetarea științifică am putea începe cu pași mărunți care să ne conducă spre obiectiv. Voința, însă, începe cu o imagine de ansamblu și caută stări ale ființei care își au rădăcinile în primele principii cu privire la ceea ce înseamnă să fii om: să cauți fericirea, iubirea, împlinirea etc. Este mai dificil să folosești rațiunea în chestiuni în care este implicată voința, deoarece căile pentru a atinge acea imagine mai deplină a fericirii sau a iubirii sunt necunoscute și numeroase. Testul, cu alte cuvinte, este mai greu și nevoia de asistență exterioară mai mare. Aici este locul unde Pascal vedea că credința este importantă și necesară, prezentându-se ca un ajutor pentru voința noastră, dar numai dacă o cerem și ne deschidem inima pentru ea. Pascal credea că Dumnezeu a insuflat în mod intenționat religia „în mințile noastre cu argumente raționale și în inimile noastre cu har”. Mintea noastră singură nu ne permite să-L întâlnim pe Dumnezeu; Dumnezeu dorește să miște voința mai degrabă decât mintea, deoarece rațiunea noastră este un atribut uman, în timp ce voința noastră, atunci când este combinată cu harul lui Dumnezeu, devine ceva mai mult decât uman, deoarece transcende rațiunea și devine credință.

Bazându-ne pe scrierile lui Pascal despre credința sa, am putea crede că motivele pentru care a fost credincios au fost deduse din argumente raționale și studii atente de teologie, filozofie și hermeneutică. Dar Pensées au fost un proiect pe care l-a început abia în ultimii ani – în ciuda faptului că a murit la frageda vârstă de 39 de ani. Convingerea sa religioasă, în schimb, provenea dintr-o experiență personală care nu putea aparține decât unui ascet lumesc.

Pascal a explicat rolul pe care inima îl joacă drept canal adecvat pentru minte, deoarece inima are acces la intuiții pe care omul nu le poate obține doar prin rațiunea sa. Pascal a scris în mod faimos „inima are motivele sale, pe care rațiunea nu le cunoaște”. Acest citat este adesea interpretat greșit, ca însemnând că inima ar trebui considerată ca fiind deasupra minții. Eliot a corectat această interpretare greșită și a oferit sensul corect al acestei fraze în introducerea sa: „Inima, în terminologia lui Pascal, este ea însăși cu adevărat rațională dacă este cu adevărat inimă.” Atunci când ceva se încadrează atât de clar în domeniul inimii, este atât de intuitiv rațional încât mintea noastră nu poate decât să-l afirme. Prin intermediul inimii noastre putem înțelege primele principii preraționale despre personalitatea noastră și despre existența noastră pe această lume și dincolo de ea, deoarece ne deschide să fim receptivi la experiențe emoționale și estetice pe care mintea noastră, intuitivă sau matematică, nu le va putea înțelege niciodată fără ajutor.

Eliot a observat că citirea oricărui aranjament editat al fragmentelor nu va ilumina sensul gândurilor lui Pascal mai mult decât citirea lor separat. Cel mai poetic și mai minunat lucru despre Cugetări ca întreg și despre modul în care Pascal le-a scris în fragmente este faptul că ele reprezintă conceptual și vizual opiniile sale despre credință și rațiune: nu putem înțelege niciuna dintre părți fără să înțelegem întregul. Avem nevoie de o concepție de tip imagine de ansamblu a existenței noastre, pe care ne-o oferă credința, altfel nu vom putea înțelege niciodată fragmentele vieții noastre. Soarta a făcut în așa fel încât Pascal nu a rezolvat niciodată sarcina de a explica necesitatea și sensibilitatea credinței. În schimb, am rămas cu Cugetările sale, fragmente pe care noi înșine trebuie să le punem cap la cap și care pot logic să se adune prin darul credinței, dacă suntem atât de smeriți încât să cerem acest lucru.

Un text de Nayeli Riano pentru The Imaginative Conservative