„Binecuvântează suflete pe Domnul, chiar dacă…!” – devoțional pornind de la Psalmul 103

Am ajuns cu citirea Scripturilor la psalmul 103. Suntem în vremea toamnei, o perioadă în care în mod deosebit ne întoarcem înaintea lui Dumnezeu cu mulțumire. În multe dintre bisericile noastre se organizează ceea ce numim „Sărbătoarea mulțumirii” sau „Sărbătoarea roadelor.” Psalmul 103 este perfect pentru astfel de ocazii, întrucât ne cheamă să „Îl binecuvântăm pe Domnul și să nu uităm niciuna din binefacerile Lui!” (vezi v. 2). Apoi, psalmistul se grăbește să enumere, concret, aceste binecuvântări. Iată ce face Domnul:

„EL îți iartă toate fărădelegile tale,

EL îți vindecă toate bolile tale,

EL îți izbăvește viața din groapă,

EL te încununează cu bunătate și îndurare,

EL îți satură de bunătăți bătrânețea,

și te face să întinerești iarăși ca vulturul.” (vezi v. 3-5)

Nu vom zăbovi foarte mult asupra textului acestui psalm. Mai degrabă, pornind de la acest text, aș dori să observăm că există câteva trepte ale mulțumirii.

În primul rând, există omul care nu mulțumește niciodată. Nemulțumirea lui poate fi cauzată de credința că totul i se cuvine sau chiar de o trăire neglijentă, care s-a învățat cu binele. Un astfel de om este fermierul din pilda Domnului nostru, consemnată în Evamghelia după Luca, cap. 12: Bogatul căruia i-a rodit țarina. Acesta nu ridică nici chiar o clipă ochii spre cer, pentru a spune mulțumesc. Este consumat total de planul orizontal, de lanul de grâu și de spațiul de depozitare. El uită că de sus a venit de fapt ploaia care a făcut posibilă recolta bogată. Nici nu ni se spune că ar fi avut cea mai mică intenție de a împărți binecuvântările primite, pentru că lipsa recunoștinței merge mână în mână cu lipsa generozității. Prima treaptă a (ne-)mulțumirii este a omului care nu mulțumește niciodată. Cred că Chesterton era cel care afirma că cel mai trist moment din viața unui ateu este acela în care ar dori să mulțumească și nu are cui.

În al doilea rând, există oamenii care știu să mulțumească pentru darurile și binecuvântările primite. Ei știu că toate acestea vin din partea Creatorului, așa că, înainte să se sature și să se veselească, se opresc pentru a-L binecuvânta pe Creator, după cum spune Moise în Deuteronom 8. Ei știu că nu tăria lor și puterea mâinii lor au făcut ca masa să fie încărcată, ci harul și purtarea de grijă a Lui Dumnezeu. În general, oamenii mulțumitori sunt și darnici. În momentul în care înțelegi harul care ți s-a făcut, te vei purta, la rândul tău, cu har.

Treptele mulțumirii nu se opresc însă aici, pentru că există încă o treaptă a mulțumirii… Astfel, în al treilea rând, există oamenii care știu să mulțumească și în acele clipe când Dumnezeu alege să le ia, să le retragă darurile. Poate că exemplul suprem este Iov. El găsește puterea să se supună psalmului 103 (evident, afirmația e anacronică!) și să Îl binecuvânteze pe Domnul chiar și în ziua în care i se ia totul. În felul acesta, El mărturisește, făcându-l de rușine pe diavol, că Îl iubește pe Dumnezeu pentru ceea ce este El și nu din interes, pentru darurile Lui.

Bineînțeles, urmează previzibila aplicație. Cred totuși că lucrurile sunt suficient de clare și nu mai este nevoie să o formulez. Să recitim totuși ultima porțiune a cărții profetului Habacuc și să spunem și noi: „Chiar dacă… eu tot mă voi bucura în Domnul!”