Războiul și lumea modernă

Cu toate acestea, așa cum au recunoscut Guardini, de Jouvenel și nenumărați alți gânditori, cel de-al Doilea Război Mondial, care a provocat această faptă de mărinimie și sacrificiu, a devenit el însuși o adevărată școală de barbarie. Scriind după Războiul napoleonian, teoreticianul militar Carl von Clausewitz putea considera de la sine înțeles că armatele statelor civilizate nu căutau să își distrugă adversarii. Conducerea celui de-al Doilea Război Mondial nu a promovat nimic în afară de necesitatea de a învinge prin uciderea inamicului și distrugerea fabricilor, orașelor, fermelor și a țării sale. Efortul de război a transformat fiecare aspect al vieții. Orice considerație care împiedica războiul total – inclusiv considerațiile legate de umanitate, milă și compasiune – trebuia să fie dată la o parte, iar orice măsură care ducea la victoria totală, indiferent cât de inumană sau oribilă, trebuia să fie îmbrățișată. Al Doilea Război Mondial a șters distincția dintre soldat și civil, dintre combatant și non-combatant. Bombardamentele pe care ambele tabere le-au efectuat împotriva țintelor civile au pus capăt tuturor acestor diferențieri. Nu au cruțat nici bărbați, nici femei, nici copii; au ucis bogați și săraci, tineri și bătrâni deopotrivă. Nimeni, în niciun teatru de război, nu a fost imun la distrugere. Crimele în masă au jefuit leagănul și au umplut mormântul. Bombele au incendiat Londra și Coventry. Bombele au transformat Dresda și Tokyo în cimitire în flăcări. Bombele au distrus vechea mănăstire de la Monte Cassino și sanctuarele antice de la Nürnberg. Bombele atomice, desigur, au pulverizat Hiroshima și Nagasaki, reducându-le la moloz și cenușă. Aceste incidente oferă dovada că, în cele din urmă, un război cu obiective nelimitate consumă însăși umanitatea.

Astfel de episoade sunt atât de contrare fundamentelor pe care s-a sprijinit viața civilizată, încât pun sub semnul întrebării posibilitatea de redresare. Tradițiile religioase și umane ale Occidentului s-au dovedit inadecvate pentru a opri valul de distrugere. Chiar și Churchill, Roosevelt și Truman, liderii alianței democratice care luptau pentru a învinge tirania, au fost vulnerabili. Churchill a declarat că nicio extremă a violenței nu era prea mare în căutarea victoriei. Roosevelt a rămas încrezător că Statele Unite au avut dreptate în totalitate, chiar și atunci când armata americană a adus distrugeri inimaginabile asupra populațiilor civile din Germania și Japonia. Truman a declarat că, după ce a dat ordinul de a lansa bomba atomică, s-a dus la culcare și a dormit profund, fără a fi tulburat de sentimente de îndoială, vinovăție, regret sau remușcare. Adăugați la aceste exemple sălbăticia războiului de pe Frontul de Est și din Pacific, maltratarea brutală a prizonierilor de război de către toți combatanții, înrobirea popoarelor din țările ocupate de naziști și, bineînțeles, holocaustul împotriva evreilor europeni. Suntem nevoiți să ne întrebăm dacă războiul a provocat civilizației occidentale o rană care s-ar putea să nu se vindece niciodată. Apoi, imaginați-vă cât de rău ar fi fost dacă naziștii ar fi învins.

Oare un reziduu de violență și inumanitate acoperă încă lumea, inclusiv în special Statele Unite, care au scăpat ele însele de devastarea războiului – un reziduu de violență și inumanitate care ne condiționează să acceptăm tot felul de atrocități ca pe un lucru firesc? Șocul și indignarea în fața unor acte excepțional de nemiloase nu fac decât să ascundă cât de normale au devenit astfel de evenimente. Cunoașterea istoriei nu pare să ne fi trezit la realitate sau să ne fi umplut de remușcări. Manierele noastre au devenit mai grosolane și moralitatea noastră s-a prăbușit. Un comportament care ar fi fost de neconceput într-o epocă mai civilizată este acum permis și chiar încurajat. Dar, în acest moment, ajungem la ceea ce este poate cea mai sumbră realizare din istoria barbariei moderne. Degradarea continuă a Occidentului de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI nu este rezultatul direct al Primului sau al celui de-al Doilea Război Mondial, a căror influență se estompează. Ea nu are nicio legătură intimă cu ambițiile lui Wilhelm al II-lea, Hitler, Stalin sau Mao. În schimb, își are originea în apariția unei lumi care ne scapă din ce în ce mai mult de sub control.

Logica conflictelor care au dominat secolul al XX-lea, inclusiv Războiul Rece, a dus la o sporire reciprocă a barbariei. Oamenii din ambele tabere au ajuns să își considere adversarii ca fiind întruchiparea răului și au refuzat să permită ca răul să triumfeze cu orice preț. Războiul și perspectiva războiului au devenit astfel nu o extensie a politicii, ci o catastrofă apocaliptică. În aceste circumstanțe, nu este surprinzător faptul că civilizația a regresat. Însă, după cel de-al Doilea Război Mondial, Occidentul a cunoscut o prosperitate economică și o stabilitate politică fără precedent. Cu toate acestea, după cum a apreciat Guardini, barbaria a continuat să avanseze. În parte, armele nucleare și presupunerea că doar amenințarea unei confruntări nucleare ar putea salva Occidentul de despotism au fost suficiente pentru a submina standardele acceptate de civilizație. În plus, recurgerea la tortură de către puterile occidentale, cum ar fi Franța, în încercarea de a-și păstra imperiile coloniale, a contribuit și mai mult la răspândirea barbariei. În cele din urmă, înființarea de organizații teroriste a accentuat ostilitățile dintre diferite popoare, o tehnică care a dus invariabil la o creștere a violenței chiar și atunci când perspectivele unui succes politic durabil erau inexistente. Rezultatul a fost o slăbire a civilizației și continuarea coborârii în barbarie.

Moștenirea războiului, pericolul anihilării nucleare și creșterea torturii și a terorii s-au combinat pentru a produce dezintegrarea ordinii politice, sociale și morale, adică pentru a aduce simultan anarhie și anomie. Pentru cei care sunt dezrădăcinați, care nu-și găsesc locul în societățile lor, care nu pot descoperi decât o cauză rea cu care să se identifice, care nu au niciun scop căruia să îi consacre viața, regulile care limitează comportamentul – chiar și cele care limitau odinioară utilizarea violenței – nu mai există. Astfel de persoane pot să comită atrocități inexprimabile pentru că am desființat garanțiile pe care trecutul le-a ridicat împotriva lor.

În concluzia cărții Sfârșitul lumii moderne, Guardini a explicat că a sosit momentul de criză. „Existența omului se apropie acum de o decizie absolută”, a anunțat el. „Fiecare consecință a acestei decizii poartă în ea cea mai mare potențialitate și cel mai extrem pericol”. El a susținut că:

„Existența și-a pierdut ordinea… Obsedat de exercitarea propriei puteri, omul de astăzi caută cu frenezie o cale de ieșire din propriul colaps social. Atât timp cât oamenii nu sunt capabili să se controleze din interior, însă, ei vor fi inevitabil «organizați» de forțe din exterior. Pentru a asigura o funcționare adecvată, exterioară, statul intervine și plasează, adică forțează, propria sa putere asupra unei noi ordini.”

Situația s-a înrăutățit considerabil de când Guardini a publicat Sfârșitul lumii moderne. Am pierdut atât capacitatea de a ne guverna singuri, cât și de a fi „«organizați» de forțe din afară”. S-ar putea ca nu puterea, ci slăbiciunea statelor să fie cea care ar trebui să ne preocupe cel mai mult. Ele nu oferă niciun ghid eficient și nicio restricție pentru comportamentul public. Lumea ne scapă de sub control. Forța centrifugă ne guvernează. Astfel, suntem în același timp mai pregătiți și mai obișnuiți cu actele de barbarie. În plus, unii au reacționat ca și cum limitarea barbariei nu ar fi la fel de importantă ca și creșterea veniturilor corporațiilor sau creșterea averilor private. Condiția noastră va continua astfel să se deterioreze. Nu văd nicio modalitate de a împiedica acest lucru. Pot avea loc evenimente pe care încă nu ni le putem imagina, a căror semnificație nu o putem înțelege încă. Toate semnele sunt acum împotriva acestui lucru. Sper ca viitorul să ne rezerve câteva surprize plăcute.

Un text de Mark Malvasi pentru Voegelin View