„Da’ tu ce crezi?”

Nu prea dădea băiatul pe la școală de o perioadă. Motivele pentru care nu venea nu erau foarte clare. Din câte mi-am dat seama, își asuma vitejește multe absențe nemotivate. Când l-am prins într-un moment de sinceritate, l-am întrebat dacă părinții lui știu că el stă acasă și nu face mare lucru. Mi-a zis că acum știu, dar când absenta de cu zor nu știau. Mi-a explicat și metoda de lucru. Atunci când mama lui venea de la serviciu și îl întreba dacă a fost la școală, el îi răspundea: ”Da’ tu ce crezi?” Apoi dialogul pe subiect se bloca. Desigur, mama credea că el a fost la școală, deci lucrurile erau lămurite. Într-un alt context, băiatul mi-a zis că el vrea să facă bani, că a avut o copilărie foarte grea, că școala nu îl ajută la treaba asta, că se poate și fără Bac, fără stresul zilnic al școlii, că el o să se descurce și fără ceea ce îi tot propunem noi. Printre cuvinte el îmi spunea altceva, îmi spunea că era dezamăgit de familie, de biserică, de școală, de cei din jur și poate chiar de el însuși. Sistemele în care credea l-au dezamăgit, iar acum era rândul lui să arate ce poate.

În drumul spre maturizare, un tânăr încearcă să valideze cel puțin trei sisteme: familia, școala și biserica. Într-o măsură mai mică sau mai mare, toate aceste sisteme dezamăgesc. Copilul crește cu o încredere nezguduită în părinți. Ei sunt pentru el modelul prim. De fapt, el își pune încrederea într-un sistem. Familia este un loc frumos de creștere, dar, fie că vrem fie că nu, familia este locul unde dezamăgim și suntem dezamăgiți prima dată. Primul pas spre maturizare al copilului este atunci când își dă seama că tatăl lui nu este cel mai puternic, cel mai frumos și cel mai deștept. Dacă nu poți depăși ca tânăr ideea că părinții sunt și ei imperfecți, că mai au lucruri de îmbunătățit, că sunt până la urmă oameni, vei rămânea blocat, dezamăgit sau chiar vei începe să te victimizezi. Vei începe să folosești memoria ca argument pentru nereușita prezentă. Nu vorbesc aici de traume, nu discut despre problemele grave ce pot veni din trecut, pentru asta există specialiști. Adevărata maturitate vine, însă, atunci când înțelegi că orice sistem în care crezi, la un moment dat, dezamăgește.

România e țara sistemelor falimentare. Când un sistem pare că funcționează, îți dai seama că nu e din cauza sistemului, ci din cauza unor oameni care aleg să rămână în sistem și să facă altceva. România este țara oamenilor care sfințesc locul. Acolo unde funcționează lucrurile nu vei vedea oameni care n-au fost niciodată dezamăgiți sau care cred orbește în sistemul pe care îl slujesc sau în care sunt angrenați. Vei vedea însă oameni ce au depășit dezamăgirea și și-au găsit resorturi de a merge înainte, în afara sistemului. Au învățat că dincolo de sistem este omul. Cei mai eficienți profesori, medici sau păstori (exemplele se pot extinde spre orice sistem) sunt cei cu care vorbești deschis despre blocajele și ineficiența sistemului în care își duc activitatea și în ochii lor cărora vezi dragoste imensă pentru om.

Poți să depășești dezamăgirea pe care un sistem anume ți-a provocat-o atunci când vei înceta să te victimizezi, când vei privi la lucruri așa cum sunt ele și te vei întreba în ce fel poți să aduci în jurul tău, în sfera ta de influență, o mireasmă plăcută. Privește la adevăratul model: Domnul Isus Hristos; n-a slujit sistemele, n-a murit pentru o instituție, a slujit și a murit pentru om.

Vlad Tomoș, pentru Edictum Dei

Sursa foto: Photo by Jeswin Thomas on Unsplash