Chesterton și sensul educației

„Este tipic pentru epoca noastră”, scria G.K. Chesterton, „faptul că, cu cât suntem mai îndoielnici cu privire la valoarea filozofiei, cu atât suntem mai siguri de valoarea educației. Altfel spus, cu cât suntem mai îndoielnici în privința existenței unui adevăr, cu atât suntem mai siguri (aparent) că îl putem preda copiilor. Cu cât mai mică este credința noastră în doctrină, cu atât mai mare este credința noastră în susținătorii ei…”

Absența teologiei și a filozofiei din nucleul școlii moderne duce inevitabil, în opinia lui Chesterton, la două concepte educaționale reciproc incompatibile care încearcă să coexiste, iar acest lucru, la rândul său, constituie o schismă sau o schizofrenie în însăși inima zonei academice:

„Adevărul este că lumea modernă s-a angajat în două concepții total diferite și inconsistente despre educație. Întotdeauna încearcă să extindă domeniul de aplicare al educației și întotdeauna încearcă să excludă din ea toată religia și filozofia. Dar acest lucru este un nonsens pur și simplu. Poți avea un sistem de educație care să predea ateismul pentru că ateismul este adevărat, și poate oferi deci, din punctul său de vedere, o educație completă. Dar nu poți avea educația care pretinde că predă tot adevărul, iar apoi refuză să discute dacă ateismul este adevărat.”

O consecință a lpsei de veridicitate în spațiul academic a fost aceea ce Chesterton a numit „standardizarea printr-un standard scăzut” drept reducere a standardelor la un numitor comun minim al mediocrității. În absența unui curriculum integrat în care fiecare disciplină să o informeze pe cealaltă, fiecare parte având sens în lumina întregului, spațiul universitar modern s-a dezintegrat literalmente într-o multitudine de particule fragmentate, dintre care niciuna nu comunică cu celelalte părți. „Totul a fost despărțit de toate celelalte. În curând vom auzi de specialiști care despart melodia de cuvintele unui cântec, pe motiv că se strică reciproc… Lumea aceasta este un teribil tribunal de divorț.”

În mod ironic, prin exliminarea spiritului unificator al teologiei și filozofiei din programa de bază, zona academică modernă s-a condamnat pe sine la o fragmentare în care fiecare disciplină s-a exilat de toate celelalte. Excomunicând teologia și filozofia, ea s-a excomunicat, în mod paradoxal, pe sine însăși de ea însăși! „Pentru că școala elementară nu predă teologia”, scria Chesterton, „trebuie să fie scuzată atunci când nu predă nimic. Prejudecata lumii moderne este atât de mare încât va permite ca un lucru să fie ineficient atâta timp cât este și ireligios.”

Spiritul antireligios al modernității este atât de antagonist față de ideea unui adevăr unificator, încât preferă o educație lipsită de sens unei educații informate de semnificația inerentă adevărului religiei sau al filozofiei. Iar aceasta, potrivit lui Chesterton, nu este cu adevărat educație: „Orice educație predă o filozofie; dacă nu prin dogmă, atunci prin sugestie, prin implicare, prin atmosferă. Fiecare parte a acestei educații are o legătură cu fiecare altă parte. Dacă nu se combină toate pentru a transmite o anumită viziune generală asupra vieții, nu este deloc o educație.” Această viziune integrată a unei educații în domeniul artelor liberale este pusă în contrast cu educația dezintegrată a relativistului: „Este ceva de spus despre a învăța pe cineva totul, în comparație cu noțiunea modernă de a nu preda nimic, dar același fel de nimic tuturor.” În timp ce prima transmite o filozofie prin care se poate înțelege cosmosul, cea de-a doua „nu este o filozofie, ci arta de a citi și de a scrie fără filozofie.” Prima îl învață pe cel care o primește cum să gândească; cea de-a doua îl împiedică pe cel care o primește să gândească.

Această absență a gândirii și a capacității de a gândi este tragedia educației moderne, pentru că nu putem înțelege celelalte materii din programa școlară dacă nu putem înțelege filozofia și teologia. Să luăm, de exemplu, studiul istoriei. Dacă istoricii nu ar fi fost niciodată învățați în filozofie și teologie, ei ar fi fost excomunicați din trecut. Ei nu ar înțelege cine face istoria, ce face istoria și de ce se face istoria. Încă o dată, Chesterton diagnostichează problema cu o precizie infailibilă:

„Aproximativ jumătate din istoria predată acum în școli și facultăți este făcută stearpă de noțiunea îngustă de a lăsa la o parte teoriile teologice… Istoricii par să fi uitat complet două fapte – în primul rând, că oamenii acționează pornind de la idei; și, în al doilea rând, că ar fi, prin urmare, la fel de bine să se descopere aceste idei.”

Înțeleasă corect, istoria este o hartă cronologică care ne arată nu numai de unde venim, ci și unde ne aflăm și cum am ajuns aici. De asemenea, este posibil să proiectăm unde este posibil să ne îndreptăm în viitor, trasând linia cunoașterii pe harta cronologică din punctul din care am venit până în cel în care ne aflăm acum și prelungind linia în domeniul posibilităților viitoare. În acest sens, istoria poate fi, de asemenea, un profet. Ea ne sporește cunoștințele despre trecut, prezent și viitor. Totuși, acest lucru este adevărat doar dacă harta cronologică este exactă. Dacă a fost trasată de cei cu percepții greșite sau cu o agendă plină de prejudecăți, ea va reuși doar să ne rătăcească. Există puține lucruri mai periculoase decât o hartă inexactă, mai ales dacă ne aflăm pe un teren periculos.

Tragedia educației moderne, percepută cu atâta strălucire de Chesterton, este că ne-a lăsat într-o ignoranță periculoasă cu privire la cine suntem, unde ne aflăm, de unde venim și încotro ne îndreptăm. Suntem rătăciți și neștiutori, în mod fericit, că ne îndreptăm spre abis. Acesta este prețul pe care suntem condamnați să îl plătim pentru credința noastră oarbă în nimic anume.

Un text de Joseph Pearce pentru The Imaginative Conservative