Ziua Z și o nuntă franțuzească decadentă (II)

„În timp ce am înfruntat aceste plaje fortificate de atunci pentru a-l învinge pe Hitler și pentru a elibera Europa… am luptat pentru mult mai mult decât atât. Am luptat pentru a păstra lucrul pentru care strămoșii noștri au murit… pentru a ne proteja credința, pentru a ne păstra libertatea… Mă rog ca prețul pe care l-am plătit pe această plajă să nu fie niciodată pierdut, ca nepoții și nepoatele mele să nu se confrunte niciodată cu teroarea și oroarea cu care ne-am confruntat noi aici. Dar ei trebuie să știe că fără libertate nu există viață și că lucrurile pentru care merită să trăiești pot cere uneori să mori pentru ele.

În seara în care a început invazia din Ziua Z pe acele plaje, americanii s-au strâns în jurul radiourilor pentru a-l auzi pe președintele Roosevelt. Acesta nu era cunoscut ca un om deosebit de religios, dar în acea seară a făcut ceva ce pare surprinzător pentru sensibilitatea noastră modernă. În direct la radio, cu toată America atârnând de fiecare cuvânt al său, s-a rugat:

«Dumnezeule Atotputernic, fiii noștri, mândria națiunii noastre, în această zi au pornit un efort măreț, o luptă pentru a conserva Republica noastră, religia și civilizația noastră și pentru a elibera o umanitate suferindă. Condu-i drept și adevărat; dă tărie brațelor lor, tărie inimilor lor, fermitate în credința lor. Vor fi greu încercați, noaptea și ziua, fără odihnă, până când victoria va fi obținută. Întunericul va fi rupt de zgomot și de flăcări. Sufletele oamenilor vor fi zdruncinate de violențele războiului. Unii nu se vor mai întoarce niciodată. Îmbrățișează-i pe aceștia, Tată, și primește-i pe ei, slujitorii tăi eroici, în împărăția ta.»

Cu o fervoare nebănuită, Roosevelt a continuat,

«Doamne, dă-ne credință. Dă-ne credință în Tine; credință în fiii noștri; credință unii în alții; credință în lupta noastră unită. Nu lăsa ca ascuțimea spiritului nostru să fie vreodată înăbușită. Cu binecuvântarea Ta vom învinge forțele rele ale dușmanului nostru. Ajută-ne să-i învingem pe apostolii lăcomiei și ai aroganțelor rasiale. Facă-se voia Ta, Dumnezeule Atotputernic. Amin.»”

După cum a scris Warren Kozak în Wall Street Journal: „Acesta a fost un președinte american care nu s-a temut să îl îmbrățișeze pe Dumnezeu și să definească un inamic care respingea în mod clar normele umanității. Și dacă natura inamicului nu era clară pentru toată lumea în acea noapte, ea avea să devină răsunător de clară pe măsură ce armatele înaintau în Germania 10 luni mai târziu.” Rugăciunea lui Roosevelt a fost un apel la Dumnezeu pentru a ajuta forțele noastre să îi învingă pe apostolii unui fel de religie falsă, ideologia ariană triumfalistă.

În 1944 a existat o claritate de convingere într-o bătălie între bine și rău care necesita un răspuns îndrăzneț și lipsit de ambiguitate, precum și ajutorul lui Dumnezeu. Cultura occidentală de astăzi face mult mai dificile oricare dintre aceste lucruri în mod public. Răul nu lipsește din lume, dar capacitatea noastră de a răspunde clar la el este încet-încet sufocată.

În 2022 se împlinesc 33 de ani de la căderea Zidului Berlinului, dar sărbătoarea va trebui să fie explicată multor tineri care nu au nicio amintire sau înțelegere a acestor evenimente. „Comunismul? Va trebui să explicați asta puțin pentru mine”, a spus recent un jurnalist neștiutor. „Asta a fost înainte de vremea mea”, a fost scuza sa penibilă. Ei bine,… asta e cazul și cu cea mai mare parte a istoriei.

Când a căzut Zidul Berlinului, toată lumea de pe ambele părți ale acestuia a fost uluită. După căderea regimului rusesc, peste 300 de milioane de oameni au fost eliberați și abia dacă s-a tras un foc de armă. Acest lucru este fără precedent în întreaga istorie a omenirii. Cancelarul german Helmut Kohl, un alt lider care nu este cunoscut pentru pietatea sa publică, a declarat într-un discurs după căderea Zidului Berlinului: „Când imperiile se prăbușesc, o fac de obicei cu un mare zgomot, și nu cu un scâncet. Faptul că acest lucru nu s-a întâmplat cu zgomot este practic un miracol”. Există momente în care „apuci mantia lui Dumnezeu, în timp ce pășește cu pași mari prin istorie”. Această uimitoare întorsătură a evenimentelor nu a fost rezultatul inevitabil al unei strategii politice inteligente.

Dar nu există nimic inevitabil în succesul rezistenței împotriva comunismului. Acum, la 33 de la baia de sânge din Piața Tianenman din China, vedem că rezistența nu a dus întotdeauna la libertate, chiar și în acel an extraordinar 1989. Regimul din China a încercat să înăbușe orice comemorare a evenimentului Pieței Tianenmen, reducând în același timp la tăcere vocile celor care vor să-i învețe pe tineri adevărul despre rezistența eroică.

Are această generație curajul moral de a rezista răului, indiferent de forma pe care o ia? Prea mulți oameni ar prefera să sărbătorească nunțile în stilul decadent al prietenilor mei francezi. Noi, în Occident, am devenit moi, ambigui și ezitanți, nedorind să luăm atitudine pentru a nu jigni. Dumnezeu să ne ajute în vremurile noastre de încercare. Am face bine să ne amintim de curajul celor al căror sânge se amestecă cu nisipul de pe plajele din Normandia, de sângele celor care au rezistat regimului, spălat de pe pavajul din Piața Tianenmen și de sângele prizonierilor care au murit în Gulag și pe străzile din Europa de Est. Succesul oricărei civilizații nu are nimic inevitabil, iar a noastră este în mare pericol, dacă ne pierdem capacitatea de curaj și sacrificiu care a făcut posibilă victoria din Ziua Z.

Un text de Barbara J. Elliott pentru The Imaginative Conservative