Ziua învierii

Fiecare dintre cele patru evanghelii prezintă învierea Domnului Isus Hristos. Este aceeași istorisire, dar văzută din unghiuri diferite. Există oameni care se poticnesc în acest fapt, așa cum, poate, am făcut-o și noi uneori. Dar, dacă stăm să ne gândim cu atenție, așa este normal să fie, iar lucrul acesta devine și mai limpede, atunci când folosim o analogie. Să ne imaginăm că patru oameni sunt martorii unui accident de circulație, iar acum, la tribunal, trebuie să descrie, pe o coală de hârtie, accidentul. Atunci când judecătorul citește mărturiile lor, își dă seama că sunt identice…Va fi mulțumit de acuratețea acestora? Nu cred! Mai degrabă va trage concluzia că cei patru s-au vorbit pentru a-și potrivi relatarea și au măsluit realitatea. Probabil îi va presa să le rescrie, pentru a afla adevărul. Întorcându-ne la relatările despre înviere din Evanghelii descoperim că istorisirile sunt suficient de diferite încât să nu conchidem că ar fi fost măsluite, dar sunt și suficient de asemănătoare încât să poată fi armonizate fără probleme. În dimineața aceasta nu vom încerca însă să le armonizăm, oricât de interesant ar fi exercițiul, ci mai degrabă ne vom concentra la prezentarea pe care Luca o face Învierii.

Observăm că Luca începe relatarea dis-de-dimineață și o încheie târziu de tot. Acțiunea începe  zori de zi și pare să nu se mai încheie. Este oarecum senzația aceasta că hotarele zilei și ale nopții sunt estompate, aproape șterse, și că avem de-a face cu o zi care nu se mai termină. Într-un sens, așa și este. Hristos a adus o zi, o primăvară, o viață care nu se sfârșește. Da, iată în sfârșit oferta nemuririi! Dumnezeu a pus în om încă de la început și gândul veșniciei, dar în ziua slăvită a învierii, acesta devine mai mult decât un gând, devine o realitate concretă!

Relatarea învierii este împărțită la Evanghelistul Luca în trei părți:

-Luca 24:1-12-vizita femeilor la mormânt;

-Luca 24:13-25-Hristos se arată ucenicilor în drum spre Emaus;

-Luca 24:36-49-Hristos se arată ucenicilor adunați.

Fiecare episod este construit după același tipar:

Confuzie (uneori amestecată cu uimire).

Mustrare.

Explicare/ revelație.

Mărturisirea învierii.

Pentru că nu putem să tratăm pe rând, detaliat, fiecare episod, în dimineața aceasta vom încerca să facem o sinteză a celor relatate de Luca:

Astfel, ziua învierii este ziua în care pesimismul morții este înghițit de realitatea glorioasă a învierii. Sau, reformulând, micile noastre așteptări sunt înghițite de puterea copleșitoare a învierii.

Ziua învierii ne pune înainte oameni decepționați, deziluzionați. Oameni care își puseseră încrederea într-un Salvator ce fusese prins și omorât. Atmosfera din primul episod este una de înmormântare. În cel de-al doilea episod, cei doi ucenici pun punctul pe „i”: „noi trăgeam nădejde, dar…”

Dezamăgirea lor însă este înghițită de realitatea glorioasă a învierii. Femeile îndurerate vin să vadă de mortul lor, pentru a fi întâmpinate cu o întrebare: „Pentru ce căutați între cei morți pe Cel ce este viu?” (v. 5). Dar să înțelegem ceva foarte important: învierea nu doar că îndepărtează dezamăgirea lor de a-L ști mort pe Cel pe care Îl iubeau și de care își legaseră nădejdea. Învierea înghite și micile așteptări pe care le aveau înainte de aceste evenimente. Ucenicii, bărbați și femei, erau dezamăgiți pentru că Cel pe care îl socoteau eliberatorul națiunii fusese înfrânt; Cel care le putea oferi o viață mai bună nu mai era. Orizontul glorios al învierii acoperă însă micile lor orizonturi, întrucât le dovedește că Cel în care Și-au pus speranța nu i-a dezamăgit; că El îi poate învinge nu doar pe romani, dar poate birui și a biruit odată pentru totdeauna tăria morții!

Cât de minunată e biruința lui Hristos și pentru noi! Ce orizont, ce perspective ne deschide! Reține aceste adevăr: Domnul Isus Hristos nu dezamăgește niciodată! Noi ne-am pus nădejdea în Acela care, folosind cuvintele apostolului Pavel din Efeseni 3:20, „prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi.” Poate să fie ceva mai minunat decât viața veșnică? Decât faptul că ești împăcat cu Dumnezeu, iar cerul este deschis? Și să nu uităm că, atunci când vom ajunge acolo, vom fi uimiți precum cei din dimineața învierii! Vom exclama așa cum a făcut-o împărăteasă din Seba în vechime: „Dar nu credeam, până n-am venit și n-am văzut cu ochii mei. Și iată că nici pe jumătate nu mi s-a spus” (1 Împărați 10:7).

În cel de-al treilea episod, Luca ne spune că „de bucurie încă nu credeau…” (v. 41).  Da, realitatea era mai minunată decât orice așteptare!

De asemenea, ziua învierii este ziua în care confuzia noastră este risipită de lumina Scripturilor. Să notăm și faptul că în toate cele trei episoade avem de-a face cu oameni confuzi în fața datelor pe care le au înaintea ochilor. Este o confuzie amestecată cu mirare și cu teamă. Femeile, de pildă, „nu știau ce să creadă” (v. 4). Ucenicii care călătoreau spre Emaus erau la fel de dezorientați (v. 22-24). La fel stau lucrurile și în cel de-al treilea episod: „Plini de frică și de spaimă ei credeau că văd un duh” (v. 37).

Este extrem de important să notăm care este soluția oferită cu fiecare ocazie: v. 7 și 8; v. 25-27; v. 46 și 47. Trebuie să observăm faptul acesta remarcabil că în toate cele trei ocazii, ucenicii sunt îndreptați înspre cuvintele lui Hristos și înspre Cuvintele Scripturilor care sunt, să observăm, în concordanță și așezate pe același nivel de autoritate. În același timp, să nu trecem cu vederea faptul că ei nu sunt încurajați să se bazeze pe experiențele lor, ci mai degrabă pe lumina și călăuzirea Scripturilor.

Domnul le vorbise, Domnul le spusese clar, dar nu au luat în seamă. Nu au priceput și s-au temut să Îl întrebe. Ba mai mult, au tratat Scriptura selectiv, pentru că, le amintește Domnul celor doi ucenici, „Hristosul trebuia să sufere aceste lucruri și să intre în Slava Sa” (v. 26). Ei tindeau să sară peste parte cu „trebuia să sufere.”

În ziua învierii, ne reamintim că trebuie să acordăm greutate cuvintelor Scripturii. Ne reamintim că în momentul în care ne îndepărtăm de această „lumină care strălucește într-un loc întunecos” (2 Petru 1:19), vom păși în întuneric. Cât de mare are nevoie lumea noastră să revină la Această Carte care singură poate să explice viața, lumea și istoria noastră. Istoria mare, dar și istoria vieților noastre. Singură Aceasta poate să ofere sens în confuzia noastră, dar este tocmai mesajul pe care lumea noastră îl respinge cu un aer de superioritate. Tu dai greutate cuvintelor Mântuitorului? Cei de atunci nu au luat în serios cuvântul despre învierea Sa. Tu iei în serios, de pildă, cuvântul despre revenirea Sa? Fiecare sărbătoare se constituie pentru noi ca o mare încurajare, dar și ca un mare avertisment. Încurajare pentru că, la sărbătoare, ne amintim că Dumnezeu rămâne credincios și Își ține Cuvântul. Putem să ne bizuim pe acest fapt! Avertisment, pentru că adeseori nu acordăm greutatea cuvenită acestui Cuvânt, iar atunci când ne lovim de realitatea Lui suntem surprinși și confuzi.

Mai apoi, ziua învierii este ziua în care îndoiala ucenicilor este înlocuită cu credința. Preț de câteva clipe, intrăm din nou în dimensiunea apologetică a lucrurilor. Nu puțini sunt cei care susțin că ucenicii au crezut în învierea Domnului din pricina înapoierii lor, din pricina gândirii lor rudimentare. Și totuși, când privim la textele evanghelice, observăm nu disponibilitatea lor rapidă de a crede, de a îmbrățișa minunea, ci mai degrabă atitudinea modernă a scepticismului. Femeile, ni se spune, „și-au adus aminte cuvintele lui Isus” (v. 8). Cuvintele femeilor par apostolilor basme, iar Petru „pleacă acasă mirat de cele întâmplate” (v. 11-12). Același lucru îl observăm în v. 25, unde Domnul îi mustră pe cei doi ucenici pentru că sunt „nepricepuți și zăbavnici cu inima, când este vorba să creadă (…)”. Aceeași situație în v. 37 și 41: „Ei credeau că văd un duh (…) Încă nu credeau și se mirau (…)”. Ucenicii nu cred din naivitate, ci cred pur și simplu presați de dovezile imposibil de respins.

Cea mai importantă întrebare pentru tine, azi, este: Crezi? Tu crezi în învierea lui Hristos? Dacă dorești o cercetare onestă, ești bine venit să o faci. Dar nu uita un lucru: inima e înșelătoare! Hristos era în mijlocul lor, dar nici chiar atunci ucenicii nu credeau, Inima noastră decăzută va căuta mereu justificări, va propune mereu explicații alternative. Explicația cea mai satisfăcătoare rămâne însă Învierea în care noi credem pe baza Cuvântului Evangheliei. Ești oricând bine venit să investighezi, dar te întreb: ce stă la temelia căutărilor tale: îndoiala sinceră care caută înțelegere sau scepticismul rebel?

La final, să pomenim un ultim adevăr: ziua învierii este ziua în care delăsarea și izolarea sunt înlocuite de bucuria părtășiei și a mărturisirii. Femeile aleargă la ceilalți ucenici (v. 9).  Se făcea seară, când Domnul a intrat să cineze la Emaus. Ucenicii erau obosiți, dar ce mai contează oboseala, ce mai contează pericolele de pe drum? „S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors la Ierusalim și au găsit pe cei unsprezece…” (v. 33). Ce părtășie! Cât trebuie să fi fost de entuziasmați… cum or fi vorbit unii peste alții!

De ce să venim aici, și mă gândesc nu doar la dimineața învierii, dar la fiecare duminică? De ce unii cu ceilalți? Răspunsul e sintetizat în trei cuvinte: „Hristos a înviat!” Este focul Emausului, focul aprins la înviere! Focul aprins de Cel care este Învierea și Viața și care nu se stinge niciodată!

Să ne bucurăm! Iar acum să încheiem, pentru că trebuie să ieșim și să spunem tuturor: „Hristos a înviat!”. Cuvintele lui Ioan Alexandru sunt cât se poate potrivite:

„Că fiecărui om ce-mi iese-n cale

Nu am ceva mai uriaș să-i spun

Decât să-i hohotesc în osanale

Că doar și el de înviere-i bun.”