Ne întoarcem către Scoția pentru cel de-al patrulea conservator, Sir Walter Scott. Prin romanele Waverley, Vrăjitorul Nordului a răspândit viziunea conservatoare a lui Burke unui public care nu ar fi citit niciodată tratate politice; însă realizarea lui Scott este mult mai importantă decât efortul său de populariza doctrinele politice. Scott trezește imaginația, ne reamintește că avem strămoși și moștenim un patrimoniu moral, ne zugrăvește virtutea loialității, curajului, respectului față de femei, datoriei față de succesori – toate acestea fără a părea didactic. După spusele lui D.C. Somervell, Scott a arătat “prin situații concrete, zugrăvite în cel mai intens mod cu putință, valoarea și interesul unui trunchi natural de tradiții.”
Mama mi-a dăruit cinci dintre romanele de dragoste ale lui Scott când am împlinit opt ani și, de atunci încoace, îl citesc pe Scott. Până acum câțiva ani, vedeai ediții ieftine ale romanelor lui Scott la reducere în chioșcurile stațiilor de tren din Anglia, însă metodele educaționale moderne șterg acest fel de gust literar. Nu intenționez să îl abandonez pe Sir Walter; de fapt, voi reciti “Anticarul” de îndată ce mă voi reîntoarce la rutina din Michigan. Influența populară a romanului a dispărut odată ce televizorul a fost introdus în sufrageria aproape fiecărui cămin din lumea occidentală; presupun că din ce în ce mai puțini tineri îl vor citi pe Scott, deși cărți despre el continuă să fie publicate. Cei care îl citesc, însă, vor fi cuceriți de înțelegerea acestuia a întruchipării misterioase a rasei umane.
Să trecem Atlanticul. Un locuitor al Virginiei este al cincilea conservator exemplar din lista mea – nu George Washington, nici George Mason sau Madison sau Monroe și cu siguranță nu Thomas Jefferson, ci John Randolph din Roanoke, despre care am scris prima mea carte. Ciudat lucru, Randolph, dușmanul schimbării, a fost descris amănunțit în cartea mea de istorie din clasa a X-a, apoi am făcut un eseu pentru școală despre el. În 1951, acest efort s-a materializat într-o carte publicată de University of Chicago Press, “Randolph of Roanoke: A Study in Conservative Thought” publicată azi, într-o ediție mai cuprinzătoare, de Liberty Press.
Agerimea incisivă a lui Randolph și elocvența nepremeditată, în Camera Reprezentanților sau în Senat, răsună la fel de clar împotriva centralizatorilor, a celor care se amestecă în politicile națiunilor îndepărtate, împotriva demagogilor și a oamenilor politici care “cumpără și vând corupție cu ridicata”. Însă, ceea ce m-a atras să-l studiez pe Randolph și istoria statelor sudice a fost atât personalitatea complexă și emoțiile explozive ale acestuia, cât și percepțiile lui politice. Hugh Blair Grigsby îl descrie pe Randolph, la Convenția din Virginia din 1829-1830, când Randolph nu era departe de pragul morții:
“Era ușor să-ți dai seama încă de la prima propoziție care îi ieșea de pe buze atunci când era calculat și calm – în astfel de ocazii, muzica încântătoare a discursului său părea pentru urechile ascultătorilor entuziasmați ca trilul unei păsări care cântă în liniștea furtunii. Este greu de explicat influența pe care o exercita. Inspira teroare într-o așa măsură, încât chiar și după această perioadă mare de timp pare inexplicabilă. Era temut în egală măsură în est cât și în vest, de prieteni și de dușmani. Săgețile din tolba sa, dacă nu erau înmuiate în otravă, erau ascuțite și țepoase, rareori ratându-și ținta și la fel de rar nereușind să provoace o rană usturătoare. Părea că paralizează în egală măsură mintea și trupul victimei sale. Ceea ce făcea ca atacul său să fie și mai supărător era că fiecare sarcasm avea ca efect aplauzele auditoriului.”
James Madison și James Monroe, apropiindu-se de sfârșitul vieții lor, în 1829 l-au ascultat îndeaproape și cu reverență pe formidabilul Randolph, cu capetele plecate.
Studiul acestui maestru al retoricii, acestui inamic al ipocriziei și falsității, acestui discipol american al lui Burke, m-a condus către o cunoaștere mai profundă a minții și inimii lui Edmund Burke. “Schimbarea nu este reformă!”, a strigat Randolph la Convenția de la Virginia, un aforism pe care îl prețuiesc. De ar intra un Randolph purificator în Senat sau în Camera Reprezentanților! Henry Adams, pe ai cărui strămoși Randolph i-a denunțat, l-a numit pe acesta “un Sfânt Mihail al politicii”.
Russell Kirk, The Heritage Foundation, 1986
Sursa foto: Portrait of Walter Scott by Sir Henry Raeburn, 1809
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează