Zece conservatori exemplari (1)

Cu toate acestea, ocazional, reușim să ne amintim o conversație, o carte, o adunare publică, o întâlnire întâmplătoare, o ripostă, o oportunitate, un moment de reflecție solitară sau exemplul unui bărbat sau femeie, care ne-a atras sau ne-a împins într-o oarecare măsură către o anumită perspectivă politică. Eu mă gândesc, de exemplu, la o după-amiază de duminică în compania tatălui meu, când ne odihneam pe un povârniș deasupra iazului morii din sat, eu fiind un băiețel. Stăteam la umbra marilor copaci și îmi amintesc că meditam la pacea și frumusețea scenei, la vârsta înaintată a copacilor și îmi doream ca totul să rămână neschimbat, așa cum era în ziua aceea. Acesta este impulsul conservator fundamental, dorința de ordine și permanență, în persoană sau în republică.

Sau mă gandesc cum mă plimbam cu bunicul meu, un om inteligent și curajos, de-a lungul unei șine construită pe o morenă glacială. Vorbeam despre istoria Marii Britanii, deoarece citisem “A Child’s History of England” a lui Dickens. Am admirat nespus acea comuniune cu un domn în vârstă, iar reflecțiile din ziua aceea asupra trecutului însuflețit au făcut parte din influențele care m-au împiedicat să devin un propovăduitor al modernității.

S-ar putea ca ceea ce ne mișcă să fie exemplul unui campion eminent al lucrurilor permanente, poate un om al zilelor noastre sau o personalitate de grandoare antică, demult apusă. Faptele sale ne modelează crezurile și ne vom trezi că aplicăm convingerile sale și că îi imităm politicile, atât cât e posibil, într-o altă eră sau alt ținut.

Astfel, vă prezint azi, doamnelor și domnilor, niște schițe scurte a zece oameni cu o minte conservatoare, care au contribuit mult la formarea opiniilor mele de-a lungul anilor. Nu susțin că aceștia zece sunt cele mai mărețe figuri turnate vreodată în matrița conservatoare – deși numele a doi sau trei dintre ei ar apărea în orice listă a oricărei persoane informate despre apărătorii unui sistem vechi -, ci includ anumite persoane publice sau formatori de idei care mi-au modelat mintea conservatoare. Bineînțeles, am fost influențat de sute de astfel de oameni, însă cei pe care îi voi enumera mi-au impregnat imaginația destul de timpuriu – cel puțin primii opt dintre ei. Mă abțin să includ vreunul din autorii pe care i-am discutat în prelegerea mea anterioară “Ten Conservative Books” (Zece cărți conservatoare – n.t.) și a căror eliminare îi șterge atât pe Edmund Burke, cât și pe T.S. Eliot, oamenii cu care cartea mea “The Conservative Mind” (Mintea conservatoare – n.t.) începe și se sfârșește. Probabil toată lumea este de acord că Burke este cel mai mare gânditor conservator, însă îl voi omite azi, deoarece am scris și am spus atât de multe despre el deja în ultimii treizeci și cinci de ani; iar despre Eliot, deasemenea, am scris o carte cuprinzătoare.

Astfel, ofer zece conservatori exemplari, cu o diversitate de talente; cel mai recent dintre ei fiind separat de întâiul născut al listei de mai mult de două mii de ani. Ceea ce au în comun este afecțiunea pentru lucrurile permanente și curajul de a afirma că adevărul nu s-a născut ieri. Aceștia sunt uriașii pe umerii cărora stau piticii de teapa mea. Deși li se întrevede măreția, nu pot să le dedic mai mult de trei sute de cuvinte fiecăruia. Sper doar să vă trezesc amintirea despre ei sau să vă fac să îi admirați pentru prima dată. În ordine descrescătoare a antichității, primul este Marcus Tullius Cicero.

În anii de mei de liceu, înainte de triumful înfiorător al instrumentalismului educațional, o mare parte dintre elevi studiau istoria antică timp de un an și latina timp de doi. Astfel, am făcut cunoștință cu Cicero, un om al legii și al filosofiei, care s-a împotrivit unei revoluții militare, a pierdut și a plătit cu capul. “Conservator” nu era un termen politic în primul secol înainte de Hristos, însă probabil că Cicero nu ar fi obiectat dacă ar fi fost descris astfel, el fiind într-o măsură filolog: cuvântul “conservator” provenind din latină, unde înseamnă cineva care apără de lovituri, violență sau infracțiuni.

Discursurile și viața apărătorului Republicii Romane care se apropia de sfârșit au fost studiate amănunțit în fiecare școală superioară importantă din Anglia și America în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și mare parte din al XIX-lea. În ultimii ani de liceu, am citit un roman despre Cicero și Cezar, Freedom, Farewell (Libertate, adio – n.t.) de Phyllis Bentley, care m-a condus către cartea lui Plutarh despre viața lui Cicero. Îmi amintesc că am stat pe veranda casei de lângă gară, aproape o vară întreagă și am citit Plutarh din scoarță în scoarță, iar Cicero m-a mișcat într-un mod aparte.

Cicero a murit pentru vechea constituție romană, iar de atunci, oamenii care au apărat valorile constituționale s-au uitat la Cicero ca la exemplul lor. După cum am spus în altă parte, un obicei eroic al romanilor din antichitate era să “dedice” zeilor un bărbat, pentru ca prin sacrificiul său, poporul să fie iertat pentru fărădelege. Cicero a dat ultima măsură completă de devotament moravurilor și legii morale. Uneori, în viața sa publică, Cicero a fost timid sau șovăielnic, și totuși, la sfârșit, măreața virtute romană i-a aparținut. Acel model de virtute se păstrează în conștiința conservatorilor. Roma immortalis nu este o laudă fără însemnătate, până la urmă.

Russell Kirk, The Heritage Foundation

Image courtesy of Wikimedia Commons (CC BY-NC-SA 2.0)