Vrednic este Mielul sfânt! Evanghelia în Apocalipsa

Autorul sesizează încă de la început două extreme pe care credincioșii le manifestă față de Apocalipsa: fie o neglijează aproape cu totul, fie îi acordă o importanță fără seamăn între cărțile biblice. Goldsworthy îmbină mereu trei mari principii esențiale în interpretarea Apocalipsei: centralitatea Evangheliei; aspectul imaginilor simbolice; citate, idiomuri literare și tipare mentale preluate din VT, mai mult decât orice altă carte din NT.

Meritul cărții e că înglobează Apocalipsa în aspectul unificator al Bibliei: Evanghelia, acțiunile lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Așadar, scopul cărții e să examineze cum interpretează Evanghelia cartea Apocalipsa. Apocalipsa nu e tratată izolat de restul Scripturii, vedeniile ei fiind citite în lumina mesajului de ansamblu al Bibliei, care își găsește împlinirea în Hristos. Centralitatea Evangheliei e preocuparea cărții, Evanghelia nefiind o deviere de la profețiile VT, ci chiar esența acestora. Hristos este sensul creației, al legămintelor și al legii VT, al profețiilor, al existenței noastre creștine și al revenirii Sale.

Greșeala majoră în interpretarea vedeniilor apocaliptice constă în a considera că iminența lor e întru totul legată de prezent, de ultima parte a secolului nostru. Dar, dacă vremea din urmă înseamnă în NT timpul care urmează după viața, moartea și învierea lui Hristos, atunci nu când se vor întâmpla evenimentele e preocuparea lui Ioan, ci mai degrabă ce anume se întâmplă, de unde decurge și urgența lor. Ioan se inspiră din imaginarul apocalipselor evreiești pentru a înfățișa imagini pline de viață ale realității Împărăției: „sunt imagini care vor persista în minte și vor evoca adevărurile elementare ale Evangheliei”. Scopul lui Ioan e ca cititorii săi, care treceau prin necaz, să rămână tari cunoscând faptul că suferințele lor sunt în acord cu realitatea prezentă a Împărăției lui Dumnezeu din acel veac. Suferința nu era un semn că Dumnezeu îi abandonase, ci chiar un semn al adevăratei înfieri.

Astfel, temele Evangheliei prezentate în imagini simbolice străbat Apocalipsa. Evanghelia e cheia Apocalipsei prin imaginea lui Hristos care e Leul care domnește biruitor, dar când Ioan se întoarce să îl vadă, el vede un miel înjunghiat. Dumnezeu este leul (simbolul maiestății preaslăvite) descoperit nouă prin Mielul junghiat (simbolul pătimirii jertfitoare). Victoria lui Dumnezeu a fost moartea și umilirea Fiului Său. Ioan poate sta înaintea Leului, pentru că a fost îndreptățit prin Miel! Necazul cel mare și Împărăția, cele două dimensiuni ale vieții creștine, sunt o imagine pentru Evanghelia și suferințele noastre din prezent. Victoria lui Hristos este reală, pentru că El a biruit lumea. Dar până când revine El, Biserica va suferi în lume.

Îndreptățirea prin credință nu e ocazională, ci dominantă în Apocalipsa. Două imagini pot fi amintite: cei 144.000 și sfinții fără număr din orice națiune. El folosește conștient și voit numere simbolice, în context apocaliptic. Numărul de 144.000 e un simbol pentru numărul perfect (pătratul lui 12 lângă cubul lui 10) din Israel. Ca și la alți autori din NT, terminologia vechiului Israel e folosită cu referire la adevăratul popor al lui Dumnezeu, noul Israel în Hristos, revenind apoi la cazul particular al evreilor. A doua imagine cu sfinții fără număr evocă Biserica lui Dumnezeu universală, din orice popor de pe pământ. Din nou, „Ioan nu este preocupat în primul rând de înșiruirea evenimentelor, cât este preocupat de dimensiunile mântuirii”.

Ziua cea mare a Dumnezeului Atotputernic însemnează perspectiva biblică asupra sfârșitului lumii. Ioan folosește material profetic și apocaliptic în care e păstrată perspectiva tradițională a VT asupra sfârșitului sau a Zilei Domnului. Ziua Domnului în VT prezintă variații. Ea aduce judecată, manifestată local (catastrofă istorică iminentă – robia), universal (nimicirea tuturor vrăjmașilor lui Dumnezeu) sau chiar cosmic (distrugerea completă a ordinii create). Dar Ziua Domnului aduce și mântuire, mântuire văzută ca reîntoarcerea prezisă a evreilor exilați, un eveniment nespecificat din viitor (oamenii legământului vor fi readuși din orice ținut) sau ca o reînnoire cosmică a întregii creații. Ziua Domnului le înglobează pe toate, nu face referire așadar la o singură zi calendaristică! Ziua viitoare a Domnului era prezentată într-o manieră care nu preciza relația în timp dintre local, universal și cosmic! Profeții nu erau preocupați de distincțiile diferite dintre aceste dimensiuni ale judecății și mântuirii, și nici de relația acestora cu timpul și istoria. Dar perspectiva NT e dată de natura Evangheliei care străbate întreaga carte. Apostolii au văzut că Ziua Domnului a înglobat trecutul, prezentul și viitorul. În trecut Ziua Domnului e evenimentul istoric decisiv al vieții, morții și învierii lui Hristos. Venirea Duhului, neîntreruptă de la Cincizecime încoace, e venirea Zilei Domnului, iar în cele din urmă sfârșitul va deveni o realitate manifestată. Sfârșitul e sfârșitul așa cum a venit la noi în persoana lui Hristos, este sfârșitul așa cum continuă să vină la noi în Biserică și e sfârșitul așa cum va veni în desăvârșirea sa.

Hristos este personajul central în marele conflict dintre Împărăția lui Dumnezeu și puterile întunericului, bătălie ce are loc în Ziua Domnului. Victoria îi aparține Lui. Vedeniile din Apocalipsa (fiarele, potirele, trâmbițele) nu prezintă o succesiune cronologică a evenimentelor care au a face cu finalul lumii. Rolul lor e să prezinte diverse aspecte ale evenimentului final, așa încât să înfățișeze dimensiuni diferite, „de la lupta individuală a creștinului până la lupta cosmică, în care Satana și toți aliații lui sunt nimiciți”.

Mileniul ca simbol nu poate face trimitere la o descriere literală a unui eveniment viitor. O astfel de interpretare depinde în întregime de aplicarea literală a profețiilor VT, în așa manieră încât Evanghelia ajunge să fie reinterpretată de VT, nu VT interpretat prin Evanghelie. Mia de ani e, așadar, în ce privește cantitatea, „un interval de timp de dimensiuni necunoscute, dar perfect”.

În finalul cărții, autorul abordează și semnul fiarei din 13:15-18. El respinge încercarea de a transforma piesele simbolurilor apocaliptice în descrieri literare, îndepărtate de Ioan și cititorii săi. Două erori sunt semnalate: tendința de a crede că semnele sunt discernabile, împliniri o dată pentru totdeauna care semnalează că sfârșitul e aproape; ideea de sfârșit aplicată exclusiv celei de a doua veniri. Semnele aparțin întregii perioade a zilelor din urmă, de la prima venire a lui Hristos până la revenirea Sa. În 14:1 unde se face referire la cei 144.000, aceștia au ca semn al apartenenței lui Dumnezeu, numele Său scris pe frunte. Nimeni nu presupune că, pentru a fi copil al lui Dumnezeu, trebuie să deții un semn fizic pe frunte. El simbolizează răscumpărarea prin credință, pecetluirea realizată de Duhul. La fel, semnul fiarei simbolizează necredința, respingerea lui Hristos și a Evangheliei Lui: „este trist că mulți creștini ajung să creadă că siguranța lor eternă depinde nu de lucrarea finalizată a lui Hristos, ci de iscusința lor profetică de a distinge presupusa relație dintre fiară și dezvoltarea unui nou sistem fiscal mondial”.

Argumentarea cărții e că Apocalipsa e axată pe Evanghelie. Tema centrală e Evanghelia, vorbește de venirea Împărăției prin victoria lui Hristos la Calvar. Dacă vedem Evanghelia despărțită de împlinirea promisiunilor făcute lui Israel, vom rămâne cu un gol. Hristos cere să interpretăm VT în lumina NT. Teza lui Goldsworthy, care cred că e una validă, e următoarea: „când Evanghelia și perioada actuală a «Bisericii» sunt interpretate ca niște intruziuni între promisiunile făcute lui Israel și împlinirea lor literală viitoare, atunci interpretăm de fapt NT prin VT”. Evanghelia va fi în acest caz subordonată VT, lucru care nu trebuie să se întâmple! Evanghelia împlinește și revelează sensul final al VT, și din acest motiv trebuie să lăsăm Evanghelia să determine sensul VT.