„Vorbește, Doamne…” – meditație din 1 Samuel 3

1 Samuel 3 ne este cunoscut mai ales datorită rugăciunii pe care profetul, încă un copil la acea vreme, o rostește atunci când Dumnezeu îl cheamă: „Vorbește, Doamne, căci robul tău ascultă” (vezi v. 9-10). Sintagma cheie a acestui capitol este „Cuvântul Domnului” (vezi v. 1, 7, 17, 19, 21). Sunt câteva învățături, generale, pe care le putem extrage despre Cuvântul Domnului, din acest capitol:

În primul rând, în vremuri de confuzie și relativism moral, Cuvântul Domnului este rar auzit și, chiar și în rarele ocazii în care este auzit, este disprețuit: „Cuvântul Domnului era rar în vremea aceea și vedeniile nu erau dese” (v. 1). Disprețuirea Cuvântului va conduce la imoralitate, iar imoralitatea, la rândul ei, va conduce la o disprețuire și mai accentuată a Cuvântului, astfel că oamenii încep să se învârtă într-un cerc vicios.

Despre haosul moral al acelor vremuri ne vorbește întreaga carte a Judecătorilor, dar și 1 Samuel 2. Tocmai fiii lui Eli, preoții responsabili de slujba Cortului și de aducerea jertfelor, sunt lacomi și preacurvari (1 Samuel 2:12-17). Tocmai locul de unde trebuia să strălucească lumina, devine generator de întuneric și confuzie. Chiar și în aceste vremuri însă, Dumnezeu continuă să vorbească. 1 Samuel 2:27 pomenește „un om al lui Dumnezeu”, un profet care aduce Cuvântul Domnului, prin care îi mustră și își judecă aspru pe fiii lui Eli. În Israel, preoții nu se bucurau de o „imunitate specială”. Ori de câte ori clasa preoțească manifesta derapaje, profeții căutau să aducă lumină de Sus, astfel încât lucrurile să fie puse în rânduială. Așa cum se întâmplă în vremuri de relativism și haos moral însă, Cuvântul profetului este ignorat. Nici chiar Eli nu intervine decisiv pentru a restaura autoritatea Legii și a Cuvântului divin, temându-se mai mult de fiii săi decât de Cuvântul Domnului. Singura lui reacție este un timid: „Nu copii, ce aud spunându-se despre voi nu este bine” (1 Samuel 2:24a).

În al doilea rând, observăm aici o răsturnare de situație: Cuvântul Domnului nu va fi dat bătrânului preot, ci copilului profet. Textul biblic subliniază puternic vârsta fragedă a lui Samuel: „Samuel făcea slujba înaintea Domnului; și copilul acesta era îmbrăcat cu un efod de in” (1 Samuel 2:18); „Tânărul Samuel creștea înaintea Domnului” (1 Samuel 2:21); „Tânărul Samuel slujea Domnului înaintea lui Eli” (v. 1); „Eli a înțeles că Domnul cheamă pe copil” (v. 8). În același timp, este subliniată vârsta înaintată a lui Eli: „Eli era foarte bătrân” (1 Samuel 2:22).

Într-adevăr, așa cum Scripturile subliniază în nenumărate rânduri, situația normală este aceea în care oamenii care au ajuns la bătrânețe au acumulat înțelepciune și experiență duhovnicească, iar acum sunt gata să împărtășească din aceste lucruri și celor neexperimentați, care vin în urma lor. Există însă și situații triste, precum cea de față, în care numărul mare de ani nu a condus la experiențe duhovnicești profunde, ci la urechi tari și o inimă de piatră, incapabile de acum să mai capteze Cuvântul venit de sus. Nu, nu vârsta este principalul criteriu care conferă autoritate duhovnicească unui om, deși, dacă acesta a umblat smerit și în ascultare de Domnul, aceasta poate fi un atu considerabil. Cuvântul viu primit din partea Domnului este ceea ce conferă autoritate unui slujitor. Autenticitatea și puterea acestui Cuvânt vor fi, inevitabil, recunoscute de poporului lui Dumnezeu: „Tot Israelul, de la Dan până la Beer-Șeba, a cunoscut că Domnul pusese pe Samuel proroc al Domnului” (v. 20).

În al treilea rând, atunci când respingi în mod constant și sistematic Cuvântul Domnului, se vor instala confuzia și împietrirea, iar singurul deznodământ posibil rămâne judecata. Despre Eli, textul ne spune că „începea să aibă ochii tulburi și nu mai putea să vadă” (v. 2). Acesta nu este un detaliu aleatoriu, menit să completeze fișa medicală a lui Eli. Starea lui fizică este o oglindă a stării lui spirituale. Întunericul fizic, ochii încețoșați, sunt doar o oglindire a confuziei și a întunericului lăuntric.

Un om care a disprețuit Cuvântul nu mai găsește puterea de a opera schimbări, nici chiar acum, când aude avertismentul atât de aspru a lui Dumnezeu! Foarte interesant, pe de o parte, Eli dorește cu tot dinadinsul să audă Cuvântul Domnului și îl somează pe tânărul Samuel să îi spună tot și să nu ascundă nimic: „«Nu-mi ascunde nimic. Domnul să se poarte cu tine cu toată asprimea, dacă-mi ascunzi ceva din tot ce ți-a spus»” (v. 17). Cu credincioșie, Samuel îi oferă raportul complet: „Samuel i-a istorisit tot, fără să-i ascundă nimic” (v. 18a). Ne-am aștepta ca după un astfel de cuvânt, Eli să își rupă hainele, să își pună cenușă în cap și să se pocăiască cu bocet. Să își îndrepte fiii sau să îi îndepărteze din preoție. Să apeleze cu lacrimi în fața Dumnezeului care nu dorește moartea, ci pocăința păcătosului!

Nimic din toate acestea. Dorința de a auzi cuvântul primit de Samuel a fost, se pare, doar o curiozitate. Apare aceeași pasivitate de mai devreme: „Domnul este Acesta, să facă ce va crede” (v. 18). Teribilă stare! Să recunoști că acest cuvânt al judecății e autentic, vine de la Domnul și totuși să stai… impasibil. Așa a stat Eli, dar nu Dumnezeu. După cum spunea Eli, El, Dumnezeu, a făcut, iar evenimentele consemnate în cap. 4 stau mărturie a acestui fapt: „Samuel creștea. Domnul era cu el și n-a lăsat să cadă la pământ nici unul din cuvintele sale” (v. 19).