Vorbe mari, izvorâte dintr-o credință mare – meditație asupra Luca 2

În primul rând, observăm afirmația recurentă care se face cu privire la Maria, mama Domnului nostru Isus Hristos: „Maria păstra toate cuvintele acelea și se gândea la ele în inima ei” (vezi v. 19); „Mama Sa păstra toate cuvintele acestea în inima ei” vezi v. 51). Maria este, prin excelență, femeia care crede, în ciuda faptului că primește cea mai incredibilă veste. În același timp, această afirmație ne pune înainte o credință care caută să înțeleagă. Maria acceptă prin credință faptul că Dumnezeu este la lucru, dar va avea nevoie de timp pentru a putea pricepe profunzimea și implicațiile lucrării pe care Dumnezeu o făcea chiar în viața ei și sub ochii ei, iar aceasta în ciuda faptului că era direct implicată.

În al doilea rând, observăm starea de așteptare în care trăiau cei doi bătrâni, Simeon și Ana. „Și iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viață sfântă  și era cu frica lui Dumnezeu. El aștepta mângâierea lui Israel și Duhul Sfânt era peste el. Duhul Sfânt îl înștiințase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului. El a venit în Templu, mânat de Duhul (…)” (vezi v. 25-26); „Mai era acolo și o proorociță, Ana, fata lui Fanuel, din seminția lui Așer. (…) Ana nu se depărta de Templu și zi și noapte slujea lui Dumnezeu cu post și rugăciuni” (vezi v. 36-37). Observăm aici că există un sens în care Dumnezeu îi onorează pe căutătorii sinceri. Se pare că acești oameni simpli, dar evlavioși, au o legătură mai puternică, mai intimă cu Dumnezeu decât ceilalți lideri religioși ai vremii, iar dovada este tocmai faptul că ei și nu ceilalți sunt înștiințați de Duhul lui Dumnezeu cu privire la sosirea lui Mesia.

În al treilea rând, să remarcăm și credința lui Simeon. Oare ce așteptări s-au trezit în mintea lui Simeon atunci când fusese înștiințat că „nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului?” (vezi v. 26). Cert este că, atunci când ajunge la templu, găsește un copilaș, născut în urmă cu o lună și un pic, aparținând unei familii cât se poate de simple și modeste. Deși nu are privilegiul să vadă lucruri glorioase, manifestări de putere, ci doar un prunc scâncind, Simeon vede, prin credință, mântuirea lui Dumnezeu: „Acum, slobozește în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile și slava poporului Tău, Israel” (vezi v. 29-32).

„Bătrâne Simeon, nu crezi că spui vorbe cam mari? Mântuirea popoarelor, Lumina neamurilor și Slava lui Israel?” În cele din urmă, în fața ta este un copilaș! Până și părinții Lui, care Îl iubesc ca pe ochii din cap, se miră de ceea ce spui!” (vezi v. 33).

Într-adevăr, vorbele lui Simeon sunt mari, dar deși este atât de bătrân, iar vederi sale îmbătrânire și se oferă atât de puțin, ochii credinței sunt mai ageri, mai vii și mai pătrunzători ca niciodată. Vorbele sale mari izvorăsc dintr-o credință mare!