Voi câți copii aveți? – devoțional din 2 Timotei 1

De regulă, nu pomenesc chestiuni personale în aceste devoționale, dar astăzi, cu îngăduința voastră, voi începe cu o chestiune personală. Dumnezeu nu ne-a acordat harul de a avea copii. O pastilă greu de înghițit. Am ales însă să nu ne amărâm din pricina aceasta. Ba mai mult, am ales să ne investim timpul, energia și resursele pe care le-am fi folosit pentru a ne crește copiii în lucrarea Lui. Cu alte cuvinte, să nu irosim timpul văicărindu-ne și victimizându-ne, ci să investim cât mai mult în oamenii pe care Domnul i-a așezat în viața noastră. Suntem întrebați, uneori, de câți ani suntem căsătoriți. Când oamenii aud că sunt cincisprezece ani, urmează, natural, următoarele întrebări: „Aveți copii? Câți copii aveți?”. Răspunsul pe care îl oferim nu este „Nu, nu avem!”, ci „Avem doar copii spirituali!”. Treaba cu reacțiile la acest răspuns este o altă poveste…

Am început în această notă personală pentru că aceeași atitudine și dorință poate fi observată și în viața apostolului Pavel. Scrisoarea pe care începem să o citim astăzi este adresată lui Timotei. Cu siguranță, Timotei nu era fiul trupesc al apostolului Pavel. Cartea Faptelor ne arată că era „fiul unei iudeice credincioase și al unui tată grec” (Faptele Apostolilor 16:1). Cu toate acestea, într-un sens, legătura dintre cei doi era chiar mai puternică decât legătura dintre un tată și un fiu. Apostolul Pavel îl numește repetat „copilul meu.” Astfel, scrisoarea îi este adresată lui „Timotei, copilul meu preaiubit” (vezi v. 2). Mai târziu, apostolul Pavel îi adresează următorul îndemn: „Tu dar, copilul meu, întărește-te în harul care este în Hristos Isus” (vezi 2:1). Același mod de adresare poate fi observat în 1 Timotei 1:2: „Către Timotei, adevăratul meu copil în credință.”

Mai mult, Timotei nu era singurul „copil” al apostolului Pavel. Iată ce spune apostolul în Filimon: „Te rog pentru copilul meu, pe care l-am născut în lanțurile mele, pentru Onisim” (Filimon 10).

Apostolul Pavel nu a inițiat cu Timotei un program de mentorare după manual. Cartea Faptelor ne spune simplu că „Pavel a vrut să îl ia cu el” (Fapte 16:3). Fiind mereu în prezența apostolului Pavel, Timotei a putut să-i vadă viața și lucrarea, în toate circumstanțele posibile. În zile bune și în zile rele. De altfel, în 2 Timotei 3:10-11, apostolul Pavel îl roagă să își amintească ceea ce a văzut în el: „Tu însă ai urmărit de aproape învățătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credința mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea, prigonirile și suferințele care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia și în Listra. Știi ce prigoniri am răbdat; și totuși Domnul m-a izbăvit din toate.” Apostolul Pavel a trăit genul de viață pe care nu doar că nu dorea să o ascundă, dar, în mod intenționat, a trăit-o în fața ucenicului său și a tuturor celorlalți colaboratori. El nu spera ca aceștia să uite conduita și modul său de lucru, ci, dimpotrivă, să și le amintească și să le urmeze. Ucenicia adevărată nu se poate desfășura decât prin a trăi în prezența învățătorului. Același lucru îl observăm în viața Domnului nostru, care „a rânduit dintre ei doisprezece ca să-i aibă cu Sine (…)” (Marcu 3:14).

Apostolul Pavel nu doar că „îl ia cu el” pe Timotei, dar se asigură că acesta înțelege și își însușește bogăția mesajului Evangheliei, în așa fel încât va fi în stare să îl transmită mai departe, chiar după ce apostolul Pavel nu va mai fi. Astfel, Timotei este îndemnat „să rămână în lucrurile pe care le-a învățat și de care este deplin încredințat, pentru că știe de la cine le-a învățat” (2 Timotei 3:14). Mai clar chiar, în capitolul 1, apostolul Pavel îl îndeamnă: „Dreptarul învățăturilor sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine, ține-l cu credința și dragostea care este în Hristos Isus” (vezi 1:13).

În timp ce studiam literele, auzeam adeseori despre năzuința artiștilor de a se „ne-muri”, adică de a trăi chiar după ce au murit, prin oprea lor artistică. Apostolul Pavel s-a asigurat că va trăi prin Evanghelia pe care a încredințat-o și despre care spera că în continuare va fi transmisă la oameni de încredere: „Și ce ai auzit de la mine, în fața multor martori, încredințează la oameni de încredere, care să fie în stare să învețe și pe alții” (vezi 2:2).

Câți și cine sunt cei în care ne-am turnat viața? Câți și cine sunt cei care au văzut și auzit Evanghelia slăvită în viețile noastre? Sunt copiii tăi și copiii tăi spirituali? Și câți copii mai ai pe lângă ei? Câți vor arăta în ziua veșniciei înspre noi, ca fiind părinții lor spirituali?