Vârsta responsabilității

Răspunsul lui John MacArhur referitor la vârsta responsabilității, răspuns oferit în cadrul unei sesiuni ținute la Grace Church, Statele Unite.

Există, conform Scripturii „o vârstă a responsabilității” când vine vorba de mântuirea unui copil?

Cred că cel mai bun răspuns la această întrebare este că nu există o „vârstă a responsabilității”, conform Scripturii. În niciun loc din Biblie nu ni se spune „De la această vârstă încolo, devii responsabil pentru faptele tale!”. Și cred că motivul pentru care acest lucru nu este specificat în Biblie este acela că fiecare copil se maturizează în ritmul lui. Acest lucru este valabil atât de la o cultură la alta, cât și de la o perioadă istorică la alta.

Așadar, Dumnezeu, în înțelepciunea Lui nu a identificat un moment specific dobândirii responsabilității. Dumnezeu știe când un suflet este responsabil de faptele lui. El știe când respingerea este una adevărată/asumată; când iubirea de păcat își face loc în inima omului. Când vrăjmășia cu Dumnezeu este conștientă și voită. Numai Dumnezeu știe când se întâmplă asta.

Evreii consideră că un om devine responsabil de faptele sale în jurul vârstei de 12 ani, aceeași vârstă la care Isus a fost dus de părinții Săi la Templu, cu ocazia praznicului Paștilor (Luca 2:41-42) – acolo unde El le-a pus întrebări învățătorilor. Acest episod din viața lui Isus reprezintă o ilustrație foarte bună, deoarece la acea vârstă, copilul Isus punea deja întrebări foarte profunde. Aceasta pare să fie deci, vârsta la care astfel de întrebări încep să devină tot mai personale în inima unui copil.

Din acest motiv am crezut întotdeauna că undeva în jurul vârstei de 12 ani are loc tranziția de la copilărie spre maturitate. Această vârstă nu diferă cu mult de perioada pubertății, unde există deja o conștiință a propriilor impulsuri, sentimente, porniri, dorințe și, prin urmare, atitudini și pasiuni păcătoase și alte astfel de lucruri care încep să iasă la suprafață.

Având în vedere acest lucru, consider că este absolut esențial ca, pe toată perioada copilăriei, de fiecare dată când copiii doresc să își ia angajamente față de Isus Cristos, indiferent de vârstă, tu (ca îndrumătorul lor spiritual) să îi încurajezi să facă asta. Întrucât nu știi – și nu se poate ști – când dorința lor este dovada unei credințe mântuitoare autentice.

Când un copil spune: „Vreau să îl primesc pe Cristos în inima mea”, trebuie să îl încurajezi să facă asta. Cred că fiecare astfel de hotărâre îl aduce pe copil cu un pas mai aproape de Dumnezeu. La ce vârstă hotărârea lui devine cu adevărat credință mântuitoare – numai Dumnezeu știe.

Dar, mai cred și că, dacă un copil ar muri înainte de a atinge acel punct al credinței mântuitoare, Dumnezeu, în îndurarea Lui, îl va mântui. Am studiat îndelung această problemă, întrucât recent, pe când mă aflam la o conferință, această întrebare a fost adresată unui grup de teologi foarte învățați; însă nimeni nu a știut să ofere un răspuns. Și atunci m-am gândit: „Cum se poate să avem teologi care nu pot răspunde la această întrebare? Ce se întâmplă cu acei copii care nu ajung la <<vârsta responsabilității>> atunci când mor? Vor ajunge ei în Rai?”. Cred că răspunsul este „da”, un „DA” spus cu hotărâre, care poate fi bazat pe încrederea lui David care zice, după moartea copilului său: „Eu mă voi duce la el, dar el nu se va întoarce la mine.” (2 Samuel 12:23). Iar David știa unde se duce; David știa că se va duce în Rai – era convins de asta. El nu avea niciun dubiu cu privire la acest lucru.

Deci, când spune „eu mă voi duce la el”, David exprimă, prin aceste cuvinte, atât anticiparea cât și speranța și bucuria revederii. Desigur, unii pot zice: „David nu a vrut să spună altceva decât că va fi îngropat lângă copilul său.”. Însă nu există niciun motiv pentru care David ar spune „Copilul meu nu se va întoarce la mine, dar, o, cât mă bucur că cel puțin voi fi îngropat împreuna cu el!”. Nu exista nicio bucurie în asta; gândul acesta nu aduce mângâiere. De aceea cred că, în acel moment, David își exprimă încrederea cu privire la faptul că va ajunge odată în Rai; și știa că acolo va fi și fiul său, care a murit înainte de a atinge vârsta responsabilității.

Un alt lucru interesant care apare de nenumărate ori în Vechiul Testament este faptul că, ori de câte ori se vorbește despre copii, (chiar și despre cei care au murit), aceștia sunt numiți „nevinovați”. Cuvântul din ebraică „nevinovați” apare de multe ori în Vechiul Testament cu sensul de „a fi găsit nevinovat”- literalmente, „a fi dus la judecată și găsit nevinovat”. De fapt, Vechiul Testament vorbește despre copiii care au fost trecuți prin foc în cinstea lui Moloh (un zeu păgân) ca fiind „nevinovați”. Deci cred că Dumnezeu, chiar și înainte de „vârsta responsabilității” îi consideră pe copii „nevinovați”. Asta nu înseamnă ca ei nu sunt decăzuți sau că nu sunt păcătoși – înseamnă doar că Dumnezeu, în îndurarea Lui, alege să îi considere „nevinovați”, în ciuda acestor lucruri. El Își exercită harul pentru a face asta, la fel cum Își exercită harul pentru a-i salva pe cei care cred.

Pe scurt, nu putem identifica în Scriptură o „vârstă a responsabilității”. Cred că este la latitudinea părinților; oricând un copil dorește să răspundă mesajului Scripturii și să Îl primească pe Isus în inima lui, trebuie încurajat să facă asta, de fiecare dată, până va ajunge în acel punct în care credința lui va fi una autentică. Iar Dumnezeu va ști lucrul acesta, chiar dacă tu nu vei fi sigur.

Sursa: The Age of Accountability, Grace to You