Vagabondus ecclesiasticus și misihoinarul

Mentalitatea lui este mentalitatea de mall. Cutreieră din loc în loc ca într-o autoservire spirituală, căutînd locul în care azi este invitat nu ştiu care cor, mîine vine nu ştiu care predicator. Este tot timpul în căutare de „hrană consistentă”, de „muzică bună”, dar mereu nemulţumit şi cîrcotaş. Pleacă dînd din dos de palmă a dezamăgire mai tot timpul. Este un mofturos şi repede se tranformă în criticul de serviciu pentru cei mai puţin vocali şi timizi. Nu-s prea mulţi pe placu-i pentru că, după atîta plimbare, a văzut de toate. Nu-l poţi suprinde, este tăbăcit. Ceva de amendat? Este primul, mai ales că are criterii de comparaţie… „ehehe, duminica trecută cînd am fost la… ”

V.E. nu dă socoteală nimănui. N-are loialităţi eclesiale, dar coagulează imediat la interesul de gaşcă, dacă este cazul. Şi-a uitat membralitatea probabil pe la biserica în care s-a născut, dar n-o mai vizitează decît la Înviere şi Naşterea Domnului. Atunci se adună cu rudeniile. Dacă prima duminică din lună îl prinde într-o biserică prin vecini, n-are nicio jenă să se facă părtaş la Cina Mîntuitorului, creînd situaţii jenante pentru localnici. Nu contează că nu face parte din acea biserică locală, el îşi bifează împărtăşania: făcut! Dacă este căsătorit, n-are nicio jenă să-şi lase nevasta şi copiii în urmă în biserica-bază, fracturînd în aceste fel unitatea familiei dintr-un egoism nesăbuit. Este un singuratic şi fuge tot timpul, este în continuă alergare, cu o nelinişte întipărită adînc pe chip.

N-are prieteni, dar are multe cunoştinţe. Este un vizitator înrăit, musafir consacrat. Abia aşteaptă invitaţia la masă de după slujbă. Dacă trăieşte în unul dintre oraşele în care există biserici protestante şi neoprotestante în mod îndestulător, îşi face un cerc de patru sau cinci biserici în care se vîntură mai mult. Nu contează cultul sau mărturisirea de credinţă, pentru că V.E. oricum nu are nici loialităţi dogmatice. Lui trebuie să-i „placă” programul. Dacă nu i-a „plăcut” programul, predica, grupul muzical va avea grijă să facă zgomotos cunoscută nemulţumirea.

Da, există mai multe categorii şi subspecii ale acestui tip. Există unii plecaţi pentru o vreme de acasă şi nu au ce face, muncitori la lucru în afara ţării, studenţi în căutarea unei biserici bune prin oraşele universitare etc. Cel mai grav? Există oameni alungaţi, siliţi să devină pribegi şi să vagabondeze o vreme chiar de cei responsabili cu păstorirea lor. Aceia cară cele mai trişte poveşti despre pastori abuzivi, despre indivizi care sînt puşi în slujire, dar nu au nicio chemare pentru păstorirea oamenilor.

Dar ei nu sînt pricină de îngrijorare pentru sănătatea bisericilor. Aceşti pribegi se adună repede spre o matcă şi se liniştesc pînă la urmă. Ei sînt într-o căutare autentică şi au şanse să găsească un loc de adăpost spiritual. Există încă şi „frămîntaţii” de serviciu. Ei nu vor să găsească. Nu există biserică atît de perfectă pentru ei. Continuă să caute, strîmbînd din nas şi devenind critici constanţi ai tuturor fenomenelor din biserici. Preţul? Îşi pierd copiii. De obicei din vagabonzi eclesiali ies golani. Golani şi-atît!

Dar, la capătul celălalt al spectrului, există o puşlama care îşi poartă nesimţirea la vedere. Este tînăr, volnicuţ, musteşte de hormoni, spilcuit, încărcat de gel, descheiat la doi nasturi la cămaşă şi în căutare de carne proaspătă prin vecini. Este un rechin cu instincte redudabile.

A fost la biserică? A fost! Există rapoarte bune despre prezenţa lui la închinare? Există! Este inert şi cască în timpul liturghiei, dar toate instinctele i se ascut imediat ce se cîntă aminul. Natura îşi face lucrarea. Carnea este stăpînă.

Din aceeaşi categorie? Altă lichea. Misihoinarul! Nu-i misionar, este misihoinar. Nu-i trimis de nimeni, dar el merge. Dacă-i tînăr, cu chitara în spate, după fete sau pur şi simplu după afirmare. Dacă este mai trecut un pic, după bani şi după umplut portbagajul. Nu-i trimis de nimeni, nu dă socoteală la nimeni după ce ajunge în biserica-mamă, nu ia binecuvîntare de la nimeni la plecare. Îşi poartă aceleaşi lozinci şi aceleaşi schiţe prin toate amvoanele şi „împodobeşte” programul cu acelaşi tupeu. Are carismă, are vocarniţă, are şi limbariţă, are vocabular, ştie limbajul de lemn, dar sună ca un capac de oală dogit. Bătrînii îl descoperă imediat. Există o categorie specială de misihoinari, cei care se dau „pastori”, „presbiteri”, „lucrători”, neorînduiţi de nimeni, „ordinaţi” la apelul de seară, nu ordinaţi, ci „ordinari”, dar deja intrăm spre cealaltă categorie. Aici este o categorie specială a „făcătorilor de minuni”. Curat murdară afacere şi stricătoare de biserici. Oameni de nimic care umblă ca musca fără cap prin zer şi care smintesc pe copiii Domnului, aceştia sînt cei mai periculoşi, lipsească-ne Domnul de ei!