Va sufoca naționalismul rusesc, în cele din urmă, imperialismul rusesc? (4)

Post-Imperium

Cea mai importantă caracteristică a moștenirii imperiale a Rusiei moderne este sistemul politic intern al acesteia. În descrierea generală, Trenin ar fi de acord cu Van Herpen, în mare parte. Rusia este un stat autoritarist, deși este unul blând, moderat și nu foarte represiv. Mecanismele democratice funcționează doar la nivel superficial, partidele politice nu reprezintă populația, sistemul legislativ nu păstrează neutralitatea necesară, presa nu este liberă și nu există suficiente garanții a libertăților individuale. Pentru Trenin, autoritarismul – contrar sugestiei lui Van Herpen – nu este totuna cu imperialismul. Pe de altă parte, un stat poate fi nedemocratic și să nu prezinte nicio tendință expansionistă, când pe de altâ parte, pot exista state democratice care adoptă politici imperialiste.

Cea de-a doua caracteristică a moștenirii imperialiste este retorica expansionistă adoptată de diverși ideologi, istorici, publiciști și – uneori – politicieni ruși. Trenin, însă, insistă că nu ar trebui să atribuim o importanță prea mare cuvintelor. Sunt deranjante, e drept, dar sunt exprimări ineficiente ale sindromului post-imperial. “Cuvintele iau locul acțiunii… Sufletele zbuciumate își exprimă sentimentele și se eliberează, însă – în afară de câteva pene zburlite – totul rămâne la fel.”, spune Andrzej Nowak. Acest lucru este evident în comentariile lui Vladimir Zhirinovsky, care mai degrabă discreditează decât promovează ideile imperiale. Mai mult, în viziunea lui Trenin, nostalgia larg răspândită după Uniunea Sovietică în rândul rușilor, observată de sociologi, nu se datorează caracterului imperial al acesteia, ci securității sociale pe care o oferea. Rușii, sugerează Trenin, tânjesc după stabilitatea și egalitatea pierdută, după guvernul protectiv și după tinerețea petrecută pe pământul sovietic, și nu după statutul de imperiu global al Rusiei.

Trenin susține că Rusia și-a schimbat fundamental prioritățile în politica internațională. A renunțat la imperialism, însă își dorește în continuare să-și mențină statutul de mare putere a lumii. Putin a scris despre aceasta în articolul menționat mai devreme. Această schimbare de mentalitate este explicată de Trenin astfel: “În timp ce nu mai este un pretendent la hegemonia mondială și rămâne în interiorul noilor granițe îngustate, Rusia s-a luptat să se stabilească în liga jucătorilor importanți ai lumii și să se afirme ca puterea dominantă a teritoriilor înconjurătoare.” Transformarea unui imperiu într-o mare putere poate părea o chestiune de nuanță, însă are o mare însemnătate. 

Marile puteri își cunosc interesele, nu misiunile imperiale. Problema este că pot adopta politici agresive care – pentru observatori – nu se diferențiază de fostele politici imperiale.

Ce înseamnă că Rusia își dorește să fie o mare putere? Trenin a enumerat trei componente ale ideii de mare putere a Rusiei. În primul rând, Rusia își dorește să fie suverană pe plan intern, în al doilea rând își dorește suveranitate pe plan extern, iar în al treilea rând își dorește să-și mențină zona de influență.

Suveranitatea pe plan intern înseamnă că nicio altă țară nu ar trebui să influențeze aspectele politicilor interne ale Rusiei. Aceasta idee a fost dezvoltată pe baza doctrinei de democrație suverană, dezvoltată de Vladislav Surkov. Această doctrină își propunea, în mod evident, să protejeze Rusia de o altă revoluție anti-sistem sprijinită de puterile occidentale. De asemenea, această doctrină izvora dintr-o convingere adâncă în unicitatea culturii ruse, incomparabilă cu experiența și categoriile occidentale. A urmari autarhia politica, economică și culturală nu este caracteristic unui imperiu. Ne-am aștepta ca un imperiu să acționeze prin expansiune îndrăzneață mai degrabă decât prin apărare disperată.

Suveranitatea pe plan extern înseamnă independență în deciziile cu privire la politica internă. Rusia a renunțat la încercările anterioare de integrare în Occident. Să ne amintim, în 1990 a discutat în mod serios aderarea la NATO și nou formata Uniune Europeană. Apoi, în primii ani ai secolului al XX-lea, Rusia a sperat să se integreze nu ca o parte a Occidentului, ci împreună cu Occidentul. După atacurile din 11 septembrie, Putin a propus un parteneriat strategic cu SUA.

Potrivit lui Trenin, Occidentul nu a găsit o formulă care să satisfacă Rusia și, în cele din urmă, Rusia și-a văzut de drum. Cu toate acestea, conceptul de suveranitate pe plan extern are și o latură negativă. “Însemnătatea principală a conceptului de mare putere în Rusia este propria independență, iar nu dependența celorlalți de ea.”, spune Trenin. Din nou, aceasta nu este o caracteristică imperială.

Cu siguranță, cel mai controversat element al ideii de mare putere este conceptul unei sfere de influență privilegiate, care a fost exprimat adesea de reprezentanții guvernului rus. Trenin vede lucrul acesta ca pe o rămășiță a gândirii imperiale. “Ca actor internațional, Rusia se afla într-un punct în care recunoaște toate republicile aflate la granița ei ca fiind state separate, chiar dacă nu le privește ca state străine.” Statele post-sovietice, însă, nu sunt tratate în același fel. Statele Baltice sunt văzute ca fiind complet străine, însă Belarus și Kazahstan, tratate ca vecini apropiați, sunt cu totul altceva. Pentru Trenin, ideea unei sfere de influență a avut un caracter defensiv, inițial, care a fost evidențiat de stagnarea îndelungată a procesului uniunii statale Rusia-Belarus. Fără îndoială, ideea unei sfere de influență a Rusiei, care presupune neutralitatea statelor vecine, duce la conflicte inevitabile. Încercările Georgiei și Ucrainei de a părăsi neutralitatea prin integrarea în UE și NATO au dus la război.

Trenin a subliniat că până și declarațiile agresive ale liderilor ruși ar trebui interpretate în lumina unei mari puteri și nu în cea a unui imperiu. De exemplu, discursul faimos al lui Putin de la Munchen a fost, potrivit lui Trenin, o apărare legitimă a dreptului Rusiei de a-și mentine statutul. “Acceptați-ne așa cum suntem, tratați-ne ca egali ai voștri și hai să facem afaceri acolo unde avem interese comune.”

Schimbul ideii de imperiu cu ideea de mare putere este înrădăcinat într-o schimbare permanentă și fundamentală în sistemul dominant de valori. Rușii au devenit mai puțin dedicați proiectelor grandioase colective și mai atenți la interesele personale. De asemenea, au devenit mai dispuși să-și împartă averea, în timp ce posesiunile unui imperiu cer sacrificii. Egoismul – atât la nivel individual, cât și la nivelul întregii țări – este motivul principal pentru renunțarea la ambițiile imperiale. Posesiunea coloniilor este extrem de costisitoare și oamenii își amintesc acest lucru foarte bine. În 1991, cele șapte republici sovietice au primit subvenții importante de la bugetul Uniunii, iar în cazul Tadjikistanului și Uzbekistanului, subvenția primită a fost aproape tot atât de mare ca bugetul propriu.

În prezent, nimeni nu ar fi dispus să facă asemenea sacrificii. Elita conducătoare a Rusiei este dureros de egoistă. Nu sunt idealiști înfocați, ci pragmatici reci. Te poți aștepta la o apărare fermă a intereselor marii puteri, însă nu la realizarea idealurilor imperialiste epuizante.

S-ar părea că Rusia modernă este întruparea perfectă a principiilor unui realism politic auster. Este condusă de interese economice dure, apărate în mod brutal și privește cu dispreț și neîncredere la țările occidentale care încă păstrează anumite valori. Toate acestea, bineînțeles, pun Rusia într-o lumină proastă, însă, în același timp, ne arată că aceasta nu dorește să-și construiască un imperiu. Deoarece imperiul se bazează nu atât pe forța, cât pe idei. Rusia nu este o țară obișnuită, iar unicitatea ei nu constă în faptul că e un stat neo-imperial, ci în faptul ca e un stat prădător. Cu alte cuvinte, Rusia nu e o ideocrație, ci o cleptocrație.

Paweł Rojek, Church Life Journal

Sursa foto: Shevelev Alexander. ‘The Krestovozdvizhenskay Street’