Unitatea națională a Ucrainei

Trei factori fac ca o națiune puternică să fie crucială pentru apărarea și supraviețuirea unui stat atacat.

În primul rând, războiul este un eveniment local. Soldații se luptă pentru anumite poduri, dealuri și orașe. Artileria și rachetele vizează obiective specifice. Liniile de front se deplasează pe câmpuri, drumuri și sate. Costurile luptei sunt suportate de anumite comunități care trebuie să facă alegerea dificilă între a rezista sau a se preda unui invadator. Capacitatea unei comunități de a se uni și de a îndura provocările unui război defensiv va determina alegerea pe care o va face. Bineînțeles, motivele, precum și consecințele unui război sunt adesea mai mult decât locurile de luptă. Liderii politici ucraineni pot declara că luptă pentru libertatea și siguranța Europei și că victoria lor va proteja o ordine mondială liberală. Dar, în cele din urmă, capacitatea lor de a rămâne fermi în fața forțelor rusești va depinde de voința ucrainenilor de a respinge asalturile rusești și de a respinge ocupația rusă.

În al doilea rând, războiul defensiv al Ucrainei arată că numărul populației este esențial. Un război convențional de mare intensitate provoacă încă pierderi grele de ambele părți. Un stat care concepe războiul ca pe un concurs de tehnologii de vârf nu va fi bine adaptat pentru competiții locale de lungă durată ale voințelor naționale. Bineînțeles, tehnologia este necesară. Soldații ucraineni folosesc Javeline americane și Bayraktar-uri turcești. Dar aceste instrumente sunt eficiente doar pentru că ucrainenii sunt dispuși să își asume riscuri mari, să aibă victime, să cheltuiască resurse și să dedice timp pentru apărarea națiunii lor. Doar o națiune profund ancorată în cultura sa poate suporta costurile unui astfel de război și poate aduce soldații care să se opună inamicului.

În al treilea rând, o putere străină va pătrunde cu ușurință într-o națiune slabă și divizată. Un stat rapace și ostil poate exploata diviziunile interne ale națiunii pe care încearcă să o domine. De exemplu, facțiunile ieșite de la putere pot căuta ajutor de la un stat străin, subminând dominația facțiunii opuse chiar cu prețul de a lăsa o putere străină să domine comunitatea politică.

O explicație pentru performanța slabă a armatei ruse este că a atacat Ucraina cu o ipoteză greșită. Gândindu-se că Ucraina este o națiune sfâșiată, fără o identitate coerentă, Moscova a anticipat că orașul Kiev va cădea rapid sub un atac rusesc. Se aștepta ca ucrainenii vorbitori de limbă rusă să întâmpine soldații ruși cu bucurie, nu cu făclii. Se credea că politicienii bogați erau mai mult atașați de conturile lor bancare din străinătate decât de orașele în care locuiau. Evident, această presupunere era greșită: Ucraina demonstrează că este o națiune capabilă să lase deoparte toate diferențele pentru a respinge atacul rusesc.

Curajul ucrainenilor nu înseamnă că, odată ce războiul se va încheia, va exista o armonie politică și culturală perfectă în această țară. Diferențele religioase vor fi vizibile, competiția politică între diverse partide va reveni și poate că vor exista diviziuni și mai profunde între regiunile estice ale Ucrainei distruse de puterea de foc a Rusiei și zonele mai puțin devastate din vest. Dar testul suprem al unei națiuni este dacă aceasta poate să se unească în momente de presiune și agresiune ostilă.

Războiul clarifică ceea ce este important pentru oameni. Ucrainenii nu apără democrația ca pe un proces abstract sau o ordine mondială liberală care poartă un fel de calitate superioară talismanică. Mai degrabă, apără o comunitate vie. După cum a spus o ucraineancă care a scăpat din Mariupol sub asediul rusesc: „Mă voi întoarce după ce vor pleca rușii. Este locul unde sunt îngropați toți strămoșii mei. Nu pot fi fericită în altă parte”. Ea, la fel ca mulți alții din Ucraina, nu va accepta dominația rusă asupra locului în care se află rădăcinile ei.

Pentru multe țări europene și nord-americane, care se bucură în mod fericit de mirajul unei păci perpetue, tipul de război pe care Rusia l-a lansat recent în Ucraina părea arhaic și imposibil. Poate din această cauză ideea unei națiuni încrezătoare în sine, înrădăcinată în tradițiile locale, într-o istorie comună și într-o viziune comună devenise o relicvă de care trebuia să se renunțe în favoarea valorilor și preocupărilor globale, a căutările unui om fără rădăcini.

Această tendință a fost deosebit de puternică în Europa. Narațiunea dominantă susține că rădăcina celor două războaie mondiale, precum și a aventurilor coloniale ale unor țări în secolul XX, a fost naționalismul. În consecință, soluția la presupusa problemă națională a fost o ideologie supranațională a unei identități europene bazate pe o piață și o monedă comune. Mulți au sperat că euro va crea europeni, un demos care va înlocui națiunile individuale. Dar rezultatul a fost că legăturile naturale ale asocierii umane, înrădăcinate în particularitățile etnice, culturale și religioase, au fost denigrate. Autoflagelarea constantă cu privire la păcatele naționale din trecut, reale sau presupuse, i-a determinat pe mulți să își devalorizeze propriile națiuni.

În vremuri de aparentă armonie internațională, denunțarea conceputului de națiune a fost o greșeală de lux. A presupus un risc geopolitic redus, deoarece existau puține amenințări imediate. Dar a subminat coeziunea socială indispensabilă pentru ordinea politică. După cum vedem în Ucraina, atunci când concurența internațională se transformă în război, nu există un substitut pentru națiuni puternice. „Ordinea mondială liberală, bazată pe reguli” nu va apăra pământul unei țări – o va face o națiune încrezătoare în sine, atașată de o anumită locație, tradiție și religie.

Un text de Jakub Grygiel pentru First Things