„Un țipăt s-a auzit în Rama,
plângere și bocet mult:
Rahela își jelea copiii
și nu voia să fie mângâiată,
pentru că ei nu mai erau.”
(Matei 2:18)
Cu aceste cuvinte, din cartea profetului Ieremia, își încheie Matei evanghelistul scurta relatare despre masacrul pruncilor din Betleem. Un împărat nebun, copii nevinovați, mame înnebunite de durere. Mamele, copiii, oștenii, împăratul au de-a lungul istoriei nume diferite, dar scenariul este mereu același. Și nu numai scenariul, ci și durerea cumplită care sfredelește inima și o face bucăți.
Aceste mame nu se pot apăra, iar pruncii le sunt uciși cu cruzime.
Nu pot recupera, pentru că efectul atrocităților e ireversibil: ei pur și simplu nu mai sunt. Acel hău sufletesc, acea prăpastie lăuntrică, acel gol în stomac și acele noduri în gât le vor însoți până în ultima zi a vieții lor.
Nu pot recupera, pentru că efectul atrocităților e ireversibil: ei pur și simplu nu mai sunt. Acel hău sufletesc, acea prăpastie lăuntrică, acel gol în stomac și acele noduri în gât le vor însoți până în ultima zi a vieții lor.
Nu pot fi nici mângâiate și nici nu vor să fie! Nimic, absolut nimic din lumea aceasta nu poate înlocui pierderea.
Nici răzbunarea nu le este la îndemână, deși furia de mamă s-ar lua la trântă și cu o oștire. Soldații care ți-au ucis pruncii sunt acum departe, unii dintre ei poate chiar mulțumiți în mijlocul copiilor lor.
Neputința totală oferă o singură armă: țipătul! Nu ai nevoie de cuvinte de mângâiere, nici de consolare. Nu ceri decât să fii lăsată în pace să urli în voie… Așa au făcut mamele din Betleem și așa fac și mamele din Ucraina chiar în aceste zile. Acel țipăt care străpunge liniștea și tihna iluzorie în care ne-am instalat și ne amintește că lumea aceasta este teribil de nesigură. Și teribil de rea și crudă.
Acel țipăt care străbate orice distanță și traversează tot vacarmul și zumzăitul unei lumi ocupate și cufundate în muncă și în plăcere, încercând să transmită un mesaj important.
Acel țipăt care ar trebui să găsească un ecou chiar și în cea mai cicatrizată conștiință.
Acel țipăt de groază căruia ar trebui să i se răspundă cel puțin cu un țipăt de groază. Cel puțin atât să știe mama îndurerată că nu țipă singură.
Acel țipăt care, atunci când puterile trupului vor ceda, se va transforma în „plângere și bocet… mult.” Da, țipătul strident va deveni un plânset înăbușit, dar nu mai puțin dureros. Izvorul lacrimilor nu va mai seca. Nu de partea aceasta a veșniciei. Aici, izvoarele apelor seacă, dar ale lacrimilor niciodată. Ele vor curge până când fețele acestor mame se vor odihni în palma străpunsă a Celui care a biruit și moartea copilașilor lor.
Până atunci, El nu ne cheamă să le spunem acestor mame să nu mai plângă, ci să plângem alături de ele. Dar îmi este însă teamă că nu avem vreme de plâns. Noi suntem prea ocupați cu calcule geostrategice. Ba mai mult, unii au descoperit că și mamele ar avea partea lor de vină, ba chiar și copiii… Încă ceva: nu suntem siguri că țipătul este autentic. Unii chiar susțin că este contrafăcut. Între timp, se lasă liniștea, o liniște grea peste lumea și peste conștiințele noastre. Nu se mai aude decât câte o mamă care plânge înăbușit în noapte. Încetul cu încetul, numărul copiilor uciși în războiul cumplit devine doar o statistică, între alte statistici. Pentru unii, numerele de pe factura de gaz încep să strige mai tare. Ah, vorba filosofului: „lemnul strâmb al umanității noastre…”
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter