Un templu în Edenul din Geneza!?

Am citit de mai multe ori capitolele inițiale din Geneza. Dar în timp ce parcurg lectura unei cărți, o afirmație „m-a trezit” din obișnuința cu aceste capitole: „Geneza descrie grădina raiului în termeni care evocă templul, locul în care Dumnezeu trăiește în mijlocul poporului Său!”.[1] Să fie oare adevărat? Este portretizată această grădină din Eden ca un templu? Nu există în aceste texte din Geneza nici o structură arhitecturală și nici cuvântul „templu”. M-am apucat de răsfoit și de căutat…. și da, există numeroase argumente care susțin această observație. Iată câteva din ele:

Adam și Eva „au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla (miṯhallēḵ) prin grădină” (Gen. 3:8). Termenul e folosit ulterior în Lev. 26:11-12 pentru a descrie prezența divină în cortul întâlnirii: „îmi voi așeza locuința în mijlocul vostru…, voi umbla (hiṯhallēḵ) printre voi și voi fi Dumnezeul vostru”. „Voi umbla cu voi” este binecuvântarea pe care Domnul a revăsat-o asupra primilor oameni în Eden. Consacrarea cortului și a preoției, care are loc după exod, e o garanție a binecuvântării oferite la început, în Eden. Aceste versete expun o relație literală și ideatică cu grădina Eden.[2] Mai târziu, când David dorește să zidească templul, Domnul afirmă că „am fost într-un cort drept locuință…, pretutindeni pe unde am umblat cu fii lui Israel” (2 Sam 7:6-7).

Râul din Eden, diferit de izvorul care se ridică din pământ în afara grădinii (2:6), reprezintă diseminarea vieții cerești. El curge abundent din Eden prin grădina sanctuarului și apoi cele patru brațe curg spre cele patru zări ale pământului. E o sursă de hrană și vindecare, un simbol al izvorului apelor vii, al vieții care curge din tronul Dumnezeului Celui viu (Ps. 36:8-9; 46:4; Ier. 17:7-8; Apoc. 22:1)[3]. În vedenia profetului Ezechiel (47:1-11) întâlnim un râu care curge din noul templu din Ierusalim și dăruiește viață. În capitolele finale ale Bibliei, templul escatologic e asemuit cu Paradisul, iar Paradisul e prezentat ca locuința lui Dumnezeu.

Un alt aspect care atrage atenția este menționarea heruvimilor (kĕrûbîm), puși la răsărit de Eden pentru a păzi drumul spre pomul vieții. Atât cortul, cât și templul aveau intrarea spre răsărit. Așadar, heruvimii ce păzesc sunt un indicator spre a înțelege grădina ca templu, pentru că în templul lui Solomon doi heruvimi păzeau interiorul sanctuarului (2 Împ. 6:23-28). Alți doi heruvimi erau deasupra chivotului capacului ispășirii, în cort (Exod 25:18-22, „acolo deasupra Capacului Ispășirii, între cei doi heruvimi…, mă voi întâlni cu tine…)[4]. Doi heruvimi erau decorați pe perdeaua cortului (Exod 26:31) și pe zidurile Templului (1 Împ. 6:29).

Adam a primit responsabilitatea de a păzi și îngriji grădina: „ca s-o lucreze și s-o păzească” (leʿobdâ ûlĕšomrâ, Gen. 2:15). Cele două verbe sunt termenii închinării preoțești. „A lucra” și „a păzi” se întâlnesc din nou împreună în responsabilitățile preoților care slujesc (ʿābad) în templu și păzesc (šāmar) templul pentru ca nimic necurat să nu intre în el[5]: Num. 3:7-8; 8:25-26; 18:5-6; 1 Cron. 23:32; Ezech. 44:14. Astfel, grădina e templu și Adam e preot, dar, la fel ca preoții de mai târziu, Adam a eșuat în a păstra sacralitatea grădinii.

Descrierea templului din 1 Împ. 6-7 evocă grădina Eden.[6] Pe lemnul de cedru din interiorul templului și pe ușile sale din lemn de măslin sunt sculptate „tărtăcuțe și flori cu petale deschise” (16:18), „chipuri de heruvimi, palmieri și flori” (vv. 29, 31, 35). Sub vârfurile stâlpilor plasați la intrarea în locul sfânt erau „două șiruri de rodii” (200 de rodii!), iar capitelurile ce se aflau pe vârful stâlpilor „erau în formă de crini” (17:18-20).

Menorah sau sfeșnicul cu brațele lui e asemeni unui pom, conform descrierii din Exod 25:3-35, amintind de pomul vieții și de pomul cunoștinței binelui și răului. Pomul din care au mâncat Adam și Eva e descris ca fiind „plăcut la vedere, bun pentru hrană și de dorit ca să facă pe cineva înțelept” (Gen. 2:9 și 3:6), iar Ps. 19:8-9 afirmă că legea „înviorează sufletul, bucură inima, înțelepțește pe cel neștiutor, luminează ochii”.[7]

După ce gustă din fruct, viața fizică a lui Adam și a Evei nu ia sfârșit. Și totuși, între ei și în ei, ceva moare. Conștiința de sine și relația lor reciprocă sunt distruse. Pentru prima dată au sentimentul rușinii. Relația lor cu Domnul este sfărâmată, se ascund de El cu teamă și rușine. Dar Dumnezeu a îmbrăcat (lābaš) pe Adam și Eva cu niște tunici (kĕtōnet) de piele. Au fost sacrificate animale, rușinea lor este acoperită prin jertfă. Moise i-a îmbrăcat (lābaš) pe Aron și pe fii lui cu tunici (kĕtōnet) ca să slujească ca preoți aducând jertfe: Ex. 28:40-41; 29:8; 40:14; Lev. 8:13. Cerința ca preoții să fie sănătoși, întregi fizic (Lev. 21:17-23) și neatingerea de morți (Lev. 10:6-7; 21:1-3) pot fi înțelese ca parte a rolului de a portretiza viața umanității edenice cu Dumnezeu.[8]

Edenul e prezentat simbolic în termenii unui sanctuar în care Dumnezeu locuiește. Alungarea omului din acest templu e de fapt alienarea de Dumnezeu, îndepărtare văzută ca moarte! Moartea înseamnă mai mult decât sfârșitul vieții fizice! Moartea este o desfigurare a relațiilor în general și mai ales a acelei relații unice, vitale, care este relația cu Dumnezeu. Augustin a sesizat foarte bine că noi ca oameni suntem destinați unei relații profunde: „Tu l-ai îndemnat să-și afle bucuria lăudându-Te pe Tine, căci pentru Tine ne-ai zidit, iar inima noastră este neliniștită până să-și afle odihna în Tine”.[9]

Vestea bună e că, după ce omul a pierdut și a rupt această relație, Dumnezeu l-a căutat și l-a strigat pe om! Și a continuat să-l strige…, așa încât în agonie Cristos a strigat sfâșietor: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Dumnezeu ne îmbracă, asemeni lui Adam, cu „tunica” neprihănirii lui Cristos sacrificat pentru a acoperi rușinea noastră. Și ne promite că în final Edenul ca templu și grădină va coborî și va invada pământul, iar El va locui cu noi!

[1] Craig G. Bartholomew și Michael W. Goheen, Adevărata poveste a lumii: locul nostru în narațiunea biblică, trad. de Cosmin Lauran (Alba Iulia: Reîntregirea, 2017), 57.

[2] Nobuyoshi Kiuchi, Leveticus, Apollos Old Testament Commentary (Downers Grove: InterVarsity, 2007), 478-479.

[3] Bruce K. Waltke, Genesis: A Commentary (Grand Rapids: Zondervan), 87.

[4] Gordon J. Wenham, „Sanctuary Symbolism in the Garden of Eden Story”, Proceedings of the Ninth World Congress of Jewish Studies 9 (1986): 21.

[5] Daniel T. Lioy, „The Garden of Eden as a Primordial Temple or Sacred Space for Humankind”, Conceptus 10.1 (2010): 37-38.

[6] Gregory K. Beale, „Adam as the First Priest in Eden as the Garden Temple”, Southern Baptist Journal of Theology 22.2 (2018): 11.

[7] Gordon J. Wenham, „Sanctuary Symbolism in the Garden of Eden Story”: 22-23.

[8] L. Michael Morales, „The Levitical Priesthood”, Southern Baptist Journal of Theology 23.1 (2019): 17.

[9] Augustin, Confesiuni, trad. de Eugen Munteanu, ediția a doua, (București: Nemira, 2006), 1.1; p. 27.