Un tată trebuie să fie prezent pentru a-și învăța copiii

Un articol apărut în “Scientific American”, intitulat “The Origins of Alienation”, de Urie Bronfenbrenner, descrie perfect problemele care amenință familiile din ziua de azi. Dr. Bronfenbrenner este, după părerea mea, cea mai însemnată autoritate specializată în dezvoltarea copilului din America, iar vederile sale ar trebui luate în considerare cu atenție. În acest articol, dr. Bronfenbrenner ne prezintă statutul în curs de deteriorare al familiei americane și forțele care îi slăbesc coeziunea. În mod special, el este preocupat de circumstanțele care subminează dragostea parentală și îi privează pe copii de autoritatea și dragostea de care au nevoie pentru a supraviețui.

Una dintre aceste circumstanțe este cunoscută pe scară largă drept “rat-race” (lupta pentru existență). Dr. Bronfenbrenner a descris problema în acest fel: “Solicitările unei slujbe care îți revendică pauza de masă, serile și sfârșiturile de săptămână, precum și restul zilelor, călătoriile și schimbările de domiciliu necesare pentru a avansa în carieră sau pentru a păstra poziția actuală, timpul petrecut făcând naveta, întreținându-te, ieșind în oraș, îndeplinindu-ți obligațiile sociale și comunitare… toate acestea creează o situație în care un copil petrece mai mult timp cu o bonă pasivă decât cu un părinte implicat.”

Potrivit dr. Bronfenbrenner, această luptă pentru existență este în mod particular incompatibilă cu responsabilitățile paterne, după cum ilustrează o investigație recentă cu rezultate surprinzătoare. O echipă de cercetători au vrut să afle cât de mult timp petrec tații clasei mijlocii jucându-se și interacționând cu copiii de vârste fragede. Inițial au rugat un grup de tați să estimeze timpul petrecut cu copiii lor de un an în fiecare zi, iar răspunsurile primite au arătat o medie de 15-20 de minute în fiecare zi. Pentru a verifica veridicitatea acestor răspunsuri, investigatorii au atașat microfoane de hainele copiilor pentru a înregistra interacțiunea verbală a părinților. Rezultatele acestui studiu sunt șocante: timpul petrecut de acești tați cu copiii lor, în medie, era de 37 de secunde pe zi! Interacțiunea directă se limita la 2.7 interacțiuni pe zi, fiecare având o durată de la 10 la 15 secunde! Aceasta reprezintă, se pare, contribuția parentală în viața milioanelor de copii din America.

Haideți să comparăm aceste interacțiuni de 37 de secunde dintre tată și copil cu o altă statistică. Un preșcolar vizionează în medie între 30 și 50 de ore de televiziune pe săptămână (cifrele variază de la un studiu la altul). Ce imagine incredibilă conturează aceste două statistici! În timpul acestor ani de formare, când copiii sunt atât de vulnerabili în fața experiențelor lor, ceea ce primesc se rezumă la 37 de secunde pe zi din partea taților lor și 30 sau mai multe ore pe săptămână în fața unui ecran! Mai este necesar să întrebăm de unde își iau copiii noștri valorile?

Cineva a declarat: “Valorile nu le sunt predate copiilor noștri, ci aceștia le prind din mers.” Este adevărat. Rareori îi putem face pe micuții Ionuț sau Maria să stea răbdători pe scaun, în timp ce noi le ținem o predică despre Dumnezeu sau alte lucruri importante ale vieții. Ei sunt echipați cu “motoare” interne care sunt incapabile să stea inactive. Transmisiile lor constau din șase mecanisme: alergat, sărit, cățărat, târât, alunecat și plonjat. Băiețeii și fetitele pur și simplu nu sunt făcuți pentru conversații liniștite despre subiecte profunde.

Cum transmit – în acest caz – părinții conștiincioși valorile, atitudinile și credința copiilor lor? Acest lucru se face subtil, prin interacțiunile de rutină ale vieții de zi cu zi. Am văzut acest lucru cu ochii noștri în propria noastră casă, atunci când Danae avea zece ani și Ryan cinci ani. Eram în mașină când am trecut pe lângă un cinematograf în care rulau filme pentru adulți. Numele filmului era foarte senzual.

Danae, care stătea pe locul din față, a arătat către cinematograf și a spus: “Ăsta e un film obscen, nu-i așa, tati?”. Am dat afirmativ din cap. “E ceea ce se numește un film vulgar?”. Din nou, i-am dat dreptate. Danae s-a gândit pentru câteva momente, apoi a spus: “Filmele obscene sunt foarte rele, nu-i așa?”. “Da, Danae, filmele obscene sunt foarte rele.”

Toată conversația noastră a durat mai puțin de un minut, fiind formată din trei întrebări scurte și trei răspunsuri. Ryan, care era pe locul din spate, nu a intrat în conversația noastră. De fapt, mă gândeam ce crede el despre schimbul acela de replici, și am concluzionat că probabil nu era atent.

Mă înșelam. Ryan a auzit conversația noastră și a continuat să se gândească la ea pentru câteva zile, se pare. Însă, în mod hilar, Ryan nu știa ce înseamnă un “film obscen”. De unde să știe un băiat de cinci ani ce se întâmplă în astfel de locuri, dacă nimeni nu a discut cu el despre pornografie? Cu toate acestea, el avea propria idee despre subiect. Conceptul mi-a fost descoperit patru seri mai târziu, la sfârșitul zilei.

Ne-am aplecat amândoi la rugăciunea de seară, iar preșcolarul s-a reîntors spontan la conversația avută cu câteva zile în urmă.

“Doamne Isuse”, a început el cu toată seriozitatea, “ajută-mă să nu mă duc să văd filme obscene… unde oamenii se scuipă unii pe alții”.

Pentru Ryan, acesta era cel mai murdar lucru pe care și-l putea imagina.

A trebuit să recunosc cât de neprotocolar asimilează copiii valorile și atitudinile noastre. Vedeți, nu am putut să anticipez acea conversație scurtă din mașină. Nu am intenționat să transmit concepția mea despre pornografie copiilor mei. Cum de s-a întâmplat ca ei să învețe încă o dimensiune a sistemului meu de valori în acea dimineață? S-a întâmplat deoarece eram împreună și vorbeam unul cu altul.

Aceste interacțiuni subtile, neplanificate, constituie mare parte din învățătura care trece de la o generație la alta. Este o forță puternică în modelarea vieților copiilor, dacă părinții prioritizează timpul petrecut acasă împreună cu copiii lor, dacă au energia de a conversa cu ei, dacă au ceva care merită să fie transmis… dacă le pasă.

Un text de dr. James Dobson

Sursa foto: Photo by César Abner Martínez Aguilar on Unsplash