Un scurt istoric al crucificării

Biblia ne oferă puține detalii despre metoda de execuție prin crucificare. Pentru audiența originală era un act bine cunoscut. Totuși, de vreme ce puțini din contemporaneitate au fost martori oculari ai unei răstigniri, este important să cunoaștem detaliile pentru a înțelege mai bine suferința Domnului Isus.

Istoria consemnează încă din secolul VI î.Cr. că persanii practicau în mod obișnuit răstignirea. În mod special, împăratul Darius I a răstignit 3000 de babilonieni în 518 î. Cr. În anul 332 î. Cr., Alexandru cel Mare a crucificat 2000 de oameni când a cucerit Tirul. În 71 î. Cr., fostul gladiator, Spartacus, împreună cu 120.000 de prizonieri au pierdut lupta cu romanii, iar rezultatul a fost o coloană de 6000 de bărbați răstigniți de-a lungul a aproximativ 200 de km.

Romanii au dus actul răstignirii la un alt nivel. În lumea romană, crucificarea devenise cea mai dureroasă metodă de execuție pentru categoriile cele mai disprețuite: sclavii, săracii sau cetățenii romani vinovați de înaltă trădare. Actul răstignirii era pregătit de sadismul soldaților. Există surse istorice care atestă o competiție între soldați în ceea ce privește tortura și nivelul ridicat al durerii aplicat victimei. Soldații romani deveniseră specialiști în a prelungi agonia muribundului.

Dacă până atunci răstignirea era mai degrabă pe o simplă bârnă, în diferite poziții, romanii par a fi primii care au folosit o cruce pentru răstignire. Inspirația pentru model a fost litera tau din limba greacă care a derivat ulterior în litera t în alfabetul latin. Crucea era formată din stipes (bârna verticală) cât și patibulum (bârna orizontală). De obicei, patibulum era partea pe care condamnatul trebuia să și-o poarte.

Crescând pe drumurile Iudeii, Isus a văzut de mic scene ale răstignirii. La scurt timp după nașterea Sa, o răscoală evreiască împotriva romanilor a dus la răstignirea în masă a 2000 de evrei în anul 4 d.Cr.

Durerea răstignirii a fost atât de intensă și cumplită încât s-a inventat un verb care s-o descrie: excrucio („ceea ce reiese din cruce, din crucificare”). Condamnatul era prins de cruce cu frânghii sau piroane. Durerea răstignirii provenea din prelungita și agonizanta moarte prin asfixiere. Cei răstigniți ajungeau uneori să atârne pe cruce de la 3 – 9 ore până la 8-9 zile, pierzându-și conștiința, revenindu-și și leșinând din nou pe măsură ce plămânii se chinuiau să respire sub greutatea propriului corp.

În eforturile disperate de a-și sfârși chinul, condamnații recurgeau la metode inimaginabile de a-și goli plămânii de aer, grăbindu-și astfel sfârșitul. Există totuși rapoarte arheologice (disputate) care sugerează că uneori soldații romani construiau mini-scaune pe bârna verticală în zona șezutului pentru ca agonia să fie cât mai lungă și dureroasă.

Locul răstignirii era unul public atât pentru avertizarea populației, cât și pentru batjocorirea răufăcătorilor. După ce-și dădeau duhul, unii rămâneau atârnați pe cruce și lăsați ca mâncare pentru vulturi sau câinii care le rodeau oasele picioarelor. Rămășițele cadavrului erau aruncate la groapa de gunoi. Pentru romani, crucea și piroanele erau mult mai importante decât trupurile condamnaților, fiind păstrate și refolosite.

Regula generală era ca bărbații să fie răstigniți. În unele ocazii, crucificarea avea loc la nivelul ochilor pentru ca trecătorii să privească direct în ochii muribundului înlesnind batjocorirea prin scuipat sau înjurături. În rarele cazuri ale răstignirii unei femei, aceasta era întoarsă cu fața înspre cruce. Nici cea mai barbară cultură nu dorea să privească fața unei femei într-o astfel de agonie cumplită.

Istoricul evreu, Iosif Flavius, a numit răstignirea „cea mai mizerabilă moarte.” Filozoful roman, Cicero, a cerut ca cetățenii romani decenți nici să nu pomenească în discuția lor subiectul răstignirii. Chiar și evreii considerau atârnarea pe lemn metoda cea mai groaznică de omorâre: „Când un om care a săvârșit un păcat vrednic de moarte este omorât şi atârnat pe lemn, leșul lui să nu rămână peste noapte pe lemn, ci să-l îngropi negreşit în aceeaşi zi, căci cel atârnat pe lemn este blestemat înaintea lui Dumnezeu; să nu spurci deci pământul pe care ţi-l dă moștenire Domnul, Dumnezeul tău” (Deuteronom 21:22-23).

Împăratul roman, Nero, a continuat această practică crudă condamnând la răstignire creștini. Printre ei a fost și apostolul Petru, despre care se spune că a cerut să fie crucificat cu capul în jos, considerându-se nevrednic să moară la fel ca Domnul Isus. Crucificarea romană a continuat până în vremea împăratului Constantin, despre care tradiția spune că într-un vis i s-a arătat o cruce chiar înainte de o bătălie istorică. În timpul său, creștinismul a devenit legal și susținut politic, abolind astfel răstignirea ca metodă de execuție, în jurul anilor 300.

În lumina acestei scurte istorii, cel mai interesant aspect este faptul că simbolul creștinismului, cel mai faimos simbol din istorie, a ajuns să fie crucea. Catacombele în care creștinii s-au ascuns în timpul marilor prigoane sunt pline de semnele crucii, acesta devenind un mijloc al identificării. Mai mult decât atât, lucrarea realizată de Cristos pe cruce a devenit mesajul și etosul creștinismului, așa cum spune apostolul Pavel: „În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, iar eu, faţă de lume!” (Galateni 6:14).

Astfel, creștinismul a transformat un simbol al ororii și intimidării într-un simbol al salvării și speranței!

Photo by Bonnie Kittle on Unsplash