Un rege și grădina lui – 1 Împărați 21

Lângă casa lui Ahab se află un teren pe care acesta îl râvnește. Ținând cont că Ahab este totuși împăratul lui Israel, este discutabil dacă preocuparea sa pentru grădina cu zarzavaturi este una demnă de poziția sa.

Ahab nu are nicio îndoială că problema se va rezolva ușor. Va oferi proprietarului, Nabot, o altă vie de calitate sau un preț bun, în argint. “Cine ar refuza oferta? Cine nu dorește să facă un pic de profit?”, gândește Ahab. Cine? Nabot! Pentru el, moștenirea părinților este sfântă, iar înstrăinarea este neconceput. Răspunsul lui este scurt și taie din start orice încercare de negociere sau de persuasiune: „Să mă ferească Domnul, să-ți dau moștenirea părinților mei!” (vezi v. 3). Ahab este cu siguranță șocat să afle că, atât de aproape de el, se află încă oameni care au principii și valori de nezdruncinat. El le vânduse, le negociase de multă vreme…

Astfel, așa cum observam și ieri se „șupălă” precum un copil și refuză să mănânce. Aici intră pe scenă Izabela, soția. Când aceasta află despre ce este vorba, situația, în viziunea ei, este inacceptabilă. În alte națiuni, ca aceea din care venea Izabela, împăratul făcea ce voia. În Israel, lucrurile erau diferite. Conform legii, pământurile nu trebuiau înstrăinate. Chiar și în acele cazuri extreme în care lucrul acesta se făcea, legea prevedea posibilitatea răscumpărării lor. Izabela însă nu face parte din popor. Pentru ea, legea și valorile evreilor nu înseamnă nimic. Genul de om caracterizat de insensibilitate și care face prăpăd. Avem multe exemple ale unor astfel de oameni care au făcut prăpăd la timpul lor.

Izabela e tipul lui Ionadab care sare cu acel plan nelegiuit în ajutorul lui Amnon (vezi 2 Împărați 13). Ceea ce urmează este cu adevărat sinistru. Izabela acționează cu cinism. Bătrânii din cetate care îndeplinesc ordinele, acționează cu o obediență dezgustătoare și lipsită de orice cinste sau curaj. Ahab, cu cea mai mare lașitate. Cu siguranță intuiește cursul lucrurilor, dar se bucură că poate să pună mâna pe „jucărioară”, pe grădina de zarzavaturi, fără a-și păta mâinile cu sânge.

Nabot rămâne însă ca erou. Atâta timp cât este în viață, nelegiuirea nu poate fi săvârșită. Acesta trebuie lichidat în mod mârșav, pentru ca aceasta să își urmeze cursul. Lichidarea lui este semnul decăderii din Israel. Este semnul lipsei reperelor morale și al regimului terorii impus de Izabela. Vocile disidente sunt tot mai rare, iar atunci când acestea devin incomode, sunt lichidate. Oare nu vedem lucrul acesta întâmplându-se și în zilele noastre, aproape de noi, cu consecințe dezastruoase?

Pare că nu mai e nimic de făcut, dar lucrurile nu stau deloc așa. Din cerul Său, Dumnezeu văzuse, evaluase și rostise anumite hotărâri. Ne e greu să acceptăm că a văzut și moartea lui Nabot și nu a intervenit, dar, uneori, Dumnezeu îngăduie răul să se întâmple. La fel s-a întâmplat și cu Ștefan, dar și cu… Fiul Său! Chiar când Ahab coborâse cu încântare, făcea planuri, trasa sarcini, profetul Ilie se arată și rostește judecata, iar aceasta este aspră. Bucuria nelegiuită a lui Ahab este brusc curmată cu cele mai teribile vești.

Finalul este însă cu adevărat surprinzător: Ahab este cercetat de mesajul lui Ilie și se smerește înaintea Domnului. Și mai surprinzător este că Dumnezeu nu rămâne insensibil la smerirea Sa. Adeseori, privim la Dumnezeu ca la Cineva care abia așteaptă să vadă cel mai mic semn de nepocăință, pentru ne lovi și pedepsi. Textul de azi ne arată contrariul: Ahab e cel mai mare păcătos, dar Dumnezeu este sensibil chiar la cel mai mic gest de pocăință. Deși de scurtă durată, nu va rămâne nerăsplătit. Pentru că El este bun și drept.