Un Crăciun… anapoda

Apoi am auzit din nou ceva asemănător anul trecut. Pandemie. Restricții. Nici colindă, nici petreceri, toată lumea izolată în case, slujbele nu s-au ținut așa cum ne obișnuisem atîția ani… din nou ”un Crăciun anapoda”. Anapoda în limba greacă înseamnă răsturnat, cu picioarele în sus. Cum ar fi un Crăciun ortopod, drept așezat? Oare nu acesta este felul în care s-a întîmplat și se întîmplă totul începînd de la Întrupare încoace?

Tot Crăciunul este plin de distopici și anatopii, nepotriviți și nepotriviri de tot felul. Persoane care ar trebui să fie într-o anume stare, într-un anume loc, într-o anume condiţie, într-un anume spaţiu, la un timp potrivit, sunt mutate de Preaputernicul în spaţii improprii, se află la timp greşit, cu un statut complet inadecvat pentru statură, situaţie, sex, etnie, stare socială, profesie. Dumnezeu îşi plasează personajele în crize şi situaţii imposibile, comice chiar, sau de un estetism îndoielnic, ca într-o comedie neagră, cu sfârşit în coadă de peşte.

Femeia bătrână, căreia îi stă mai bine bunică, rămâne gravidă. Lumea şuşoteşte şi congenerele se înghiontesc (Luca 1:24-25) şi râd, acoperindu-şi gura cu încolţitura baticului. Iată ce i-a făcut Domnul, o face de râs şi ea se ţine ascunsă, dar este de râs tocmai ca să-i ia ocara şi să poată ieşi mândră pe uliţă cu pruncul. (Luca 1:36). Părul alb şi pântecul rotund. Rea aşezare!

Fecioara neluată încă de bărbat rămâne şi ea grea. Bărbaţii se încruntă, lumea face scandal. Cea mai binecuvântată este între femei cea hulită şi bârfită până în ziua de azi cum că şi-ar fi făcut copilul cu un roman (Luca 1:31-38). Curată ruşine!

Tâmplarul îşi părăseşte atelierul liniştit şi devine fugar, meşteşugarul anonim devine emigrant de urgenţă, căutat ca duşmanul public numărul unu. Fecioara de la câmp este mutată la munte (Luca 1:39). Deplasată soartă!

Bărbaţii tac, femeile vorbesc şi cântă profeţind (Luca 1:40-55). Casnicele devin poetese, care improvizează versul pe loc sub cătarea Duhului. Cântarea Mariei şi binecuvântările Elisabetei conţin limbaj aristocratic, cult, demn de Isaia şi Ieremia. Nepotrivită vorbă la două gospodine. Cum să se potrivească vocabularul de preot şi profet în gura unor biete femei aflate la marginile fertilităţii, una prea tânără, cealaltă prea bătrână pentru maternitate? Şi nu-i şi aici lipsă de măsură?

Cea mai tânără Îl naşte mai târziu pe Cel care va fi mai mare; cea mai în vârstă îl naşte pe cel care va fi premergător şi doar pregătitor de drumuri, mai mic decât verişoru-I mai nevârstnic.

Cercetătorii sedentari sunt puşi pe drumuri, schimbând scrâşnetul de pană pe pergament cu scâncetul de copil. Magii, probabil un pic mizantropi şi cu ochii doar în stele ca cei mai mulţi cercetători, închişi în balcoanele lor de privit la ceruri, se înviorează la călătorie. Cei care dezlegau ghicitorile au fost trataţi de Dumnezeu sub demnitatea lor, fiind atraşi de stea fără prea multe complicaţii. Magii sînt amăgiţi, duşi… cu steaua, trataţi sub nivelul lor de inteligenţă.

Ciobanilor, în schimb, li s-a dat să caute, să dezlege ghicitori, să bată din poartă în poartă pentru a găsi semnul, prunc… prunc, înfăşat… înfăşat, dar în iesle (Luca 2:12). Intelectualii de interior şi căldură devin pelerini, scoşi afară de steaua obsesiei lor, iar ciobanii, neobişnuiţi ai aglomeraţiilor, sînt trimişi în mijlocul mulţimilor, dintre turmele de oi spre turmele de oameni.

Dumnezeu se desfată în răsturnarea înţelepciunii acestei lumi, îşi găseşte bucuria în neorânduiala produsă prea marii noastre cosmetizări, ca în Eclesiast, ceea ce pare normal este stricat, împăratul este pe jos şi robul este călare, dar asta-i ordinea perfectă a lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea este Crăciun, ca Dumnezeu să ne dizloce din locurile în care ne-am obişnuit, din călduţele culcuşuri, din confortabile spaţii, din mediile în care ne simţim acasă şi bine, prea competenţi fiind, prea siguri pe noi înşine. Prea aşezata noastră lume trebuie ridicată în slăvile cerului ca să-I dea El drumu de pământ şi să se spargă, să se năruie în praf, pulbere să se aleagă.

Dumnezeu pune cotul pe masa istoriei, curăţă totul dintr-o mişcare, după care aşează totul la loc acolo unde nu te-ai aştepta. Un prunc nu-i aşa deosebit, nici dacă este înfăşat, dar un prunc într-o iesle este cu totul distopic (Luca 2:16). Mesajul Crăciunului este că însuşi Dumnezeu şi-a schimbat locul, a venit pe pământ, în carne şi sânge pentru noi şi pentru a noastră mântuire. De ce am scăpa noi? De ce am crede că Dumnezeu vrea să ne lase în locurile în care ne simţim obişnuit, comozi, competenţi, adecvaţi, siguri, potriviţi? Poate că tocmai de aceea este Crăciun acum, ca Dumnezeu să ne dizloce din locurile în care ne-am obişnuit și să ne așeze în situațiile incomode în care ne poate ciopli, așa cum un meșter își așează obiectul uneori anapoda tocmai pentru a-i da forma dorită cînd va fi așezat din nou în picioare.

Marius Cruceru, pentru Edictum Dei

Sursa foto: Daniil Silantev on Unsplash