Umanismul e o erezie – Moartea lui Dumnezeu este urmată implicit de confuzie (3)

Lucrul acesta a acoperit o ironie: ce altceva era disprețul arătat de iconoclaștii Revoluției Franceze față de creștinism dacă nu un semn al influenței creștine? “Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” Astfel proclama Pavel, în a doua scrisoare către Corinteni. Schimbarea, după părerea romanilor, era sinistră prin definiție. Fraza “res novae” (lucruri noi) era sinonimă cu cele mai amenințătoare lucruri din societate. Creștinismul, pe de altă parte, glorifica revoluția. La fel cum Isaia spunea despre zeii Egiptului și Babilonului, că sunt doar idoli vrednici de a fi aruncați în noroi, creștinii Evului Mediu vedeau progresul ca fiind interzicerea superstiției. Copacii sacri ai zeilor păgâni au fost doborâți jubilând de misionari, iar în locul altarelor pătate de sânge au fost plantate biserici.

Umaniștii, când sărbătoresc eliberarea de dogmă și superstiție câștigată (după părerea lor) prin “aplicarea metodelor științifice”, mărturisesc influența durabilă a civilizației occidentale; nu a filozofiei grecești, ci a profețiilor biblice. Cu siguranță, nu a fost o întâmplare că mulți dintre cei mai înflăcărați apărători ai lui Darwin purtau pecetea inconfundabilă a protestantismului radical. “Puțini își dau seama, însă eu cred că suntem în ajunul unei noi reforme și, dacă îmi doresc să mai trăiesc 30 de ani, este pentru a vedea piciorul științei pe gâtul dușmanilor ei.” Așa a scris Thomas Henry Huxley, anatomist și biolog, al cărui geniu în disputele cu episcopii i-au adus porecla “buldogul lui Darwin”.

Cea mai adâncă convingere a lui Huxley era că datoria lui era să aducă lumina în lume. Sentimentul că el era un membru al elitei, după cum au observat contemporanii săi, avea un caracter familiar: “Are o seriozitate morală, o energie voită, o încredere absolută în propriile convingeri, dorința și determinarea de a le impregna în întreaga omenire; toate acestea sunt trăsăturile principale ale unui caracter puritan.”

Convingerea lui Huxley, conform căreia creștinismul medieval nu a fost nimic altceva în afară de bigotism și retrogradare, era una care izvora nu din Voltaire, ci din Luther. Agnosticii – un termen brevetat de Huxley – au avut întotdeauna tendința de a arăta, în atitudinile lor față de creștinism, o susceptibilitate față de propaganda protestantă. Huxley nu e altceva decât o altă ilustrație a marelui paradox al erei noastre: acela că creștinismul nu are nevoie de creștini pentru ca conceptele lui să înflorească.

Nu este surprinzător că, într-o societate care a abandonat treptat practica instituțională a creștinismului (dar care încă se agață de conceptele, valorile, istoriile lui), ne ferim să privim direct implicațiile situației noastre. “Când cineva abandonează credința creștină, își taie craca dreptului la moralitatea creștină de sub picioare.”

Aceasta a fost avertizarea lui Friedrich Nietzsche, făcută acum aproape 150 de ani; cel mai radical – deoarece era cel mai sincer – dintre ateiștii moderni. A privit fără să clipească la ceea ce ar însemna pentru o civilizație omorârea dumnezeului ei. Umanismul, disprețuit de Nietzsche, care îl vedea ca pe o ideologie față de care englezii erau în mod special înclinați, a fost catalogat de acesta ca o idioțenie palpabilă:

“Când englezii cred că știu ‘intuitiv’ ce este bine și rău, când își închipuie că nu mai au nevoie de creștinism ca garant al moralității, asistăm doar la efectele dominației gândirii din prisma valorilor creștine.”

“Pentru englezi”, a concluzionat aprig Nietzsche, “moralitatea nu este încă o problemă.”

Doctrina demnității umane derivă nu din rațiune, ci mai degrabă din credința pe care umaniștii credeau, în îngâmfarea lor, că au interzis-o. Proclamarea drepturilor nu era altceva decât epave plutitoare rămase în urma retragerii valului creștinismului: rămășițe izolate și arse de soare. Dumnezeu era mort, însă în marea peșteră care fusese odată creștinismul, umbra Lui dăinuie. Miturile creștinismului vor dăinui multă vreme. Nu erau mai puțin mituri deoarece purtau însemnele seculare. “Astfel de fantome precum demnitatea umană și demnitatea muncii…”: aceste idei erau creștine în întregime.

Nietzsche nu a spus-o ca pe un compliment. Îi disprețuia ca pe niște impostori pe cei care se agățau de moralitatea creștină în timp ce cuțitele lor erau pline de sângele lui Dumnezeu, îi disprețuia și pentru că credeau în ea. Preocuparea pentru cei săraci și suferinzi, departe de a sluji cauzei dreptății, era un fel de otravă. Creștinismul, prin faptul că lua partea oricărei constituții fragile, slabe sau bolnave a îmbolnăvit întreaga omenire. Nietzsche deplângea efectul creștinismului asupra civilizației clasice. Îi admira pe greci nu în ciuda, ci datorită cruzimii lor. Într-adevăr, era atât de batjocoritor față de noțiunea că Grecia antică era un tărâm al raționalismului însorit, încât mulți studenți, înainte de sfârșitul mandatului său de profesor, au fost atât de șocați încât i-au abandonat cursurile. “Înainte ca omenirea să ajungă să-i fie rușine de cruzimea ei”, a scris el, “înainte ca pesimiștii să existe, viața pe pământ era mult mai veselă decât acum.”

Și totuși, Nietzsche, un om care și-a lepădat cetățenia, disprețuia naționalismul și îi lăuda pe evrei ca fiind cel mai remarcabil popor al istoriei, a avertizat că moartea lui Dumnezeu va fi urmată neîndoios de confuzii. “Când privești îndelung într-un abis, abisul va privi și el în adâncul tău.” Binele și răul vor deveni relative. Codurile morale vor pluti în derivă. Fapte de o violență teribilă vor fi comise.

Jumătate de secol după ce Nietzsche a scris aceste rânduri și aproape două decenii după Primul Război Mondial, naziștii au ajuns la putere în Germania. Hitler, care în 1928 proclama zgomotos cât de creștină era mișcarea sa, a ajuns treptat să împărtășească disprețul lui Nietzsche pentru creștinism. Moralitatea acestuia și preocuparea lui față de cei slabi era privită de Führer ca rușinoasă și plină de lașitate. Învățăturile creștine au adus tot felul de excrescențe grotești: alcoolici care se înmulțeau promiscuos, în timp ce oamenii integri se chinuiau să pună o pâine pe masă, bolnavii mintal care se bucurau de așternuturi curate, în timp ce copiii sănătoși dormeau trei sau patru într-un pat, invalizii beneficiind de banii și atenția care se cuveneau unui om sănătos. Pentru astfel de idioțenii nazismul exista și pe acestea le dorea exterminate. Zilele bisericii trecuseră. După părerea naziștilor, toate acestea erau convingeri izvorâte nu din fantezii sau credință, ci din înțelegerea adecvată a științei. Cei puternici – după cum demonstrase Darwin – aveau datoria și obligația să-i elimine pe cei slabi.

“Omul nu are nimic special. Este doar o parte a acestei lumi.” Aceste cuvinte, cu care am început, au fost rostite de Heinrich Himmler. Aici, în convingerea sa că homo sapiens nu avea niciun drept să pretindă vreun statut special și că era o îngâmfare pentru oameni să se creadă superiori restului creației, era autorizarea de care avea nevoie pentru genocid.

Himmler a înțeles ce se deschidea prin abandonul creștinismului. Probabil acest lucru stă în spatele acuzelor de fasciști, naziști sau hitleriști aduse acelora cu care nu suntem de acord: teama de ceea ce s-ar putea întâmpla când aceste acuzații vor înceta să mai fie insulte. Cu siguranță, ipotezele umaniste prin care ateismul și liberalismul se potrivesc sunt doar atât: ipoteze. Nu este adevărat că știința creează moraliști, ci o oglindă. Rasiștii o identifică cu valorile rasiste, liberalii cu valorile liberale. Dogma principală a umanismului, “că moralitatea este o parte intrinsecă a naturii umane, bazată pe înțelegerea și preocuparea pentru ceilalți”, nu găsește mai multă confirmare în știința decât a găsit ideologia naziștilor, care spunea că oricine nu era apt pentru viață ar trebui exterminat. Izvorul valorilor umaniste nu stă în rațiune, nici în gândirea bazată pe dovezi, ci în istorie: în istoria creștinismului.

Tom Holland, Unherd

Sursa foto: Photo by Andrew Neel on Unsplash