Umanismul e o erezie – Moartea lui Dumnezeu este urmată implicit de confuzie (2)

Probabil nu există niciun alt text care să fie mai des obiectul disprețului umanist decât cartea Genezei. Crearea cosmosului în șase zile, Adam și Eva în Grădina Edenului, potopul lui Noe – acestea sunt istorisirile care constituit argumentele principale în disputa că religia nu e altceva decât o amestecătură de povești copilărești. Din acest motiv, este aproape cert că Geneza nu va face parte din culegerea de texte antice pe care umaniștii sunt pregătiți să le recunoască ca influente. Și totuși, umaniștii – nu mai puțin decât evreii sau creștinii – sunt permanent marcați de acesta. De fapt, dacă există vreun izvor în care își are originea reverența pe care o arată față de propria specie, acesta este prima carte a Bibliei.

Dumnezeii din Antichitate nu obișnuiau să le ofere oamenilor demnitate înnăscută. Din contră. “Voi face omul, care va locui lumea, și astfel stăpânirea zeilor va fi stabilită și templele lor construite.” Astfel a vorbit Marduk, care, potrivit babilonienilor, a creat oamenii dintr-un amestec lipicios de țărână și sânge, pentru a fi sclavii zeilor. Aici găsim o înțelegere a scopului omului, mohorât și fără speranță, iar prinșilor de război aduși pe malurile Eufratului din Ierusalimul cucerit le-ar fi fost ușor să îl accepte, deoarece ar fi corespuns sentimentului lor de nimicnicie în fața imensității Babilonului cel Mare.

Însă surghiuniții din Iuda nu l-au acceptat. Ei s-au agățat de convingerea că Dumnezeul lor era Cel care a creat omenirea, potrivit Genezei. În nenumăratele istorisiri spuse de surghiuniți, bărbatul și femeia erau înzestrați cu un statut unic și privilegiat. Doar ei au fost modelați după chipul lui Dumnezeu, doar lor le-a fost dată stăpânirea asupra oricărui lucru viu, doar ei, după cinci zile de creație divină, au fost făcuți ca cea mai măreață lucrare a creațiunii.

Consecința acestor idei era, bineînțeles, foarte clară: cultul lui Marduk nu era decât o superstiție. La fel era și panteonul venerat de alte popoare: canaaniții, egiptenii, asirienii. Zeii și zeițele, zeii războinici și meșteșugari, zeii furtunilor și cei ai fertilității, toți erau, în cuvintele profetului Isaia, “nimicnicie și deșertăciune”.

În Evul Mediu, nicio civilizație din Eurasia nu a fost atât de devotată unui singur set dominant de crezuri cum a fost Occidentul Latin creștinismului. Oriunde altundeva, fie în tărâmurile islamului, în India sau China, existau diferite înțelegeri ale divinului și numeroase instituții care le defineau; însă în Europa nu era alta comunitate în afară de cea a evreilor care să întrerupă monopolul total al Bisericii. La fel cum fac umaniștii în zilele noastre, Biserica își proclama valorile și idealurile ca fiind universale – “catholicus”. De la răsărit la apus, din toiul verii până în frigul iernii, de la naștere până la ultima suflare, bărbații și femeile Europei medievale absorbeau aceste crezuri în toată ființa lor.

Chiar și când, în secolul al XVI-lea, creștinătatea a început să se fărâmițeze și să apară noi forme de creștinism, convingerea europenilor că credința lor era universală a dăinuit. I-a inspirat să exploreze continente la care strămoșii lor nici nu visaseră și să îi convertească pe locuitorii întâlniți.

În prezent, în mijlocul seismului realinierii geopolitice, valorile noastre se dovedesc a nu fi atât de universale precum noi, occidentalii, presupuneam că sunt. Nevoia de a recunoaște cât de contingent culturale sunt și dorința de a nu le confunda cu “natura umana” este, probabil, mult mai urgentă decât a fost vreodată. A trăi într-o țară occidentală înseamnă a trăi într-o societate care timp de secole (și în multe cazuri, milenii) a fost transformată radical de conceptele și crezurile creștine. Atât de profund a ajuns să fie impactul creștinismului asupra dezvoltării civilizației occidentale, încât a ajuns să fie un lucru ascuns privirilor.

Acest lucru se întâmplă, de exemplu, când Declarația de la Amsterdam respinge dogmele religiei, în timp ce ia ca fiind de la sine înțeles existența “drepturilor universale și legale ale omului. Însă a crede în existența drepturilor omului cere o credință la fel de mare pe cât cere, să spunem, credința în îngeri și în Trinitate. Originea conceptului stă nu în “aplicarea metodelor științifice”, atât de prețuite de semnatarii Declarației de la Amsterdam, ci în teologia medievală.

Când învățații secolului al XII-lea au dorit să alcătuiască un sistem legal creștin, s-au îndreptat în mod natural către Biblie pentru îndrumare. Acolo au citit că toți bărbații și femeile au fost înzestrați cu demnitate inerentă. Toate sufletele sunt egale în ochii lui Dumnezeu. Dar cum, crezând toate acestea, puteau creștinii să împace inegalitatea universal răspândită dintre bogați și săraci cu insistența a numeroși Părinți ai Bisericii, care spuneau că toate lucrurile ar trebui să fie folosite de toți oamenii? Problema a fost una care multe decenii a atras atenția celor mai distinși învățați ai Occidentului Latin.

Soluția, care a venit în 1200, a fost una cu implicații majore în viitor. Un cerșetor înfometat, care a furat de la un om bogat, a făcut lucrul acesta potrivit celor învățate în scrierile bisericești, “iure naturali” – potrivit legii naturale. Astfel, spuneau ei, cerșetorul nu putea fi pedepsit ca fiind vinovat de o încălcare a legii. Luase doar ce îi aparținea lui de drept.

Orice episcop confruntat cu o astfel de situație, au decretat legiuitorii, avea datoria de a se asigura că cei bogați își achită partea de milostenii. Milostenia, care nu mai era voluntară, a devenit ceva nemaiîntâlnit: o obligativitate legală. Faptul că bogații aveau datoria de a da săracilor era, bineînțeles, un principiu la fel de vechi precum creștinismul însuși. Lucrul la care nimeni nu se gândise până atunci era un alt principiu, pe măsura celui dintâi: că săracii aveau dreptul la necesitățile vieții. Era – după cum corpul juridic al creștinismului medieval formula din ce în ce mai des – un “ius”, un drept.

Însă această doctrină, în ciuda originii ei în jurisprudența creștină, era una care va scăpa hățurile creștinismului doctrinar. Într-adevăr, prima dată în Revoluția Americană și apoi în cea Franceză se va face afirmația că drepturile omului nu datorează absolut nimic istoriei distincte a creștinismului latin, ci erau eterne și universale. “Declarația Drepturilor Omului”, au proclamat revoluționarii anti-clericali francezi, “este Constituția tuturor oamenilor, toate celelalte legi fiind variabile și subordonate acesteia”. O descoperire importantă a fost făcută: cea mai sigură cale de a proclama învățăturile creștine ca fiind universale era portretizarea acestora ca derivând din orice altceva în afară de creștinism.

Tom Holland, Unherd

Sursa foto: Michelangelo, The Creation of Adam