Tu cum te îmbraci?

Îmbrăcămintea – o realitate universală a experienței noastre umane, un lucru banal, de la sine înțeles și atât de comun și mundan, încât rar ne gândim la implicațiile teologice profunde care stau la baza hainelor noastre de zi cu zi.

De obicei, în cercurile creștine, subiectul hainelor este abordat fie dintr-o perspectivă legalistă – cu rigori și prescripții bine stabilite, fundamentate pe o tradiție sau alta mai degrabă decât pe principii biblice solide -, fie este ignorat cu totul – pentru că “Dumnezeu se uită la inimă, nu la îmbrăcăminte”. Și, în funcție de preferințele personale și de înclinația teologică, fiecare se situează undeva pe acest spectru larg – de la veșminte monastice la haine despre care nu știi sigur dacă sunt lenjerie intimă sau chiar au fost concepute să ieși cu ele pe stradă.

Însă dincolo de privirile încruntate și dezaprobatoare sau de ochii dați peste cap din tot acest schimb de opinii divergente între diversele tabere, în mod clar subiectul hainelor ar trebui să ne preocupe – dar am avea mult mai mult de câștigat dacă l-am privi puțin mai în profunzime. Înainte de a stabili cât de lungă sau scurtă să fie fusta și de a întocmi o listă exhaustivă de “do’s and dont’s”, cel mai bun lucru pe care l-am putea face ar fi să privim la momentul în care hainele au intrat în istoria omenirii, a cui idee au fost și ce reprezintă ele.

După căderea în păcat a primilor oameni și o încercare nereușită din partea lor de a-și acoperi goliciunea – de care nu au fost conștienți până în acel moment -, Dumnezeu este cel care intervine și le face cadou fiecăruia câte o pereche nou-nouță de haine de piele, originale, de firmă (marca “Pull-and-bear” sau Puma sau ceva de genul). În orice caz, ceva durabil și de calitate, care să nu se uzeze și să se destrame după câteva purtări – cum s-ar fi întâmplat cu șorțurile din frunze. Cu alte cuvinte, Dumnezeu încuviințează sentimentul și dorința lor de a fi acoperiți și îi acoperă El însuși. Dar ce reprezentau aceste haine?

Dacă în starea lui inițială, proaspăt ieșit din mâinile iscusite ale Creatorului, omul purta în El amprenta și gloria lui Dumnezeu – în calitate de reprezentant al Său înaintea întregii creații – după căderea în păcat, această glorie a fost pierdută. Deși omul a continuat să poarte în el chipul Creatorului, el nu mai era o imagine fidelă a Sa. A devenit o imagine distorsionată, o caricatură, o umbră deformată. Așadar rolul primelor haine a fost acela de a ne acoperi goliciunea spirituală și lipsa gloriei inițiale de care ne-a dezbrăcat căderea în păcat. Dumnezeu ne-a îmbrăcat cu haine când păcatul ne-a dezbrăcat de glorie. Ca să-L putem reprezenta din nou pe Creator și să reflectăm gloria Lui, avem nevoie de acoperire, avem nevoie să fim îmbrăcați în dreptatea și gloria altuia (a lui Cristos).

Deci haina noastră cea de toate zilele este un simbol profund al acoperirii exterioare de care avem nevoie în starea noastră actuală pentru a ne recăpăta gloria pierdută – ea nu ne mai aparține, ci ne este atribuită. Arhtur Pink remarca faptul că, de fiecare dată când ne îmbrăcăm ar trebui să ne amintim de rușinea și goliciunea pe care căderea în păcat a adus-o asupra noastră, și lucrul acesta să ne smerească, nicidecum să ne facă mândri de cât de frumos arătăm. Hainele sunt emblema păcatului nostru – când ne mândrim cu ele, suntem asemenea unui criminal care se mândrește cu cătușele sale de la mâini (Arthur Pink, A Crying Sin of our Age). Nu cred că ne-am gândi în mod obișnuit la asta când mergem la Mall la shopping și luăm magazinele de haine la rând. Dacă simbolismul s-ar opri aici, nu ne-ar rămâne decât să ne îmbrăcăm pentru tot restul vieții în negru și să plângem de fiecare dată când ne luăm hainele pe noi.

Însă ce se întâmplă când suntem răscumpărați în Cristos și readuși la viață spirituală din morți? Aceleași haine care ne amintesc de căderea noastră și de gloria pierdută, ne amintesc acum și de restaurarea noastră și de gloria primită în dar, prin har, fără niciun merit. În Cristos, care ne răscumpără și ne restaurează întreaga viață, rușinea noastră este înlăturată și “îmbrăcarea” noastră devine glorioasă, un motiv de bucurie, mulțumire și glorie: ne-am pierdut gloria inițială ca să dobândim o glorie externă mai măreață și cu mult superioară celei pe care am pierdut-o. Hainele care ne amintesc de păcatul nostru, ne amintesc și de cel care a luat la cruce păcatul nostru, dându-ne în schimb o viață veșnică în gloria Sa. Să nu ne bucurăm îmbrăcându-ne?

Dar cum putem să reflectăm prin îmbrăcămintea noastră această dublă realitate, a gloriei pierdute și a gloriei redobândite odată cu îmbrăcarea noastră în dreptatea lui Cristos? În primul rând, îmbrăcămintea noastră ar trebui să ascundă gloria pierdută a goliciunii – pe care niciodată nu o vom mai redobândi. O veșnicie de acum înainte noi vom purta haine albe, spălate în sângele Mielului (Apocalipsa 7:9). De fiecare dată când ne descoperim goliciunea în public prin haine indecente și senzuale, ne lăudăm cu rușinea noastră, ne mândrim cu gloria pierdută. Hainele care ne scot în evidență într-un mod ostentativ formele, neagă realitatea căderii noastre și ne îmbată cu iluzia unei frumuseți compromise, făcându-ne să spunem mai departe această minciună. Când dezvelim ceea ce Dumnezeu a acoperit declarăm cu rebeliune că avem glorie în noi înșine și că nu avem nevoie de gloria Altuia. Putem să manifestăm această rebeliune conștient sau inconștient. Dar dacă pe Dumnezeu îl interesează subiectul hainelor, ar trebui să ne intereseze și pe noi.

În același timp, îmbrăcămintea noastră ar trebui să celebreze gloria dobândită a dreptății lui Cristos în care am fost îmbrăcați – și în care vom rămâne îmbrăcați o veșnicie. E un motiv de bucurie, extravagantă uneori. (Veșmintele monastice nu reflectă această bucurie, cum nici îmbrăcămintea lascivă nu o face.) E un motiv de a reflecta înaintea lumii frumusețea lui Cristos: blândă, bună, dreaptă, curată, pură, echilibrată. Dar în niciun caz plictisitoare sau monotonă. E un motiv de a aprecia creația și re-creația bună a lui Dumnezeu, înțelepciunea și creativitatea Sa manifestate în diversitatea de culori și forme și modele și combinații, în echilibrul și armonia proporțiilor; de a recunoaște bunătatea design-ului Său în alcătuirea femeii – iubitoare de frumos și dornică să înfrumusețeze totul în jur prin amprenta ei artistică: munca ei, căminul ei, copiii ei, pe ea însăși. Femeia din Proverbe 31 este îmbrăcată frumos nu doar pe dinăuntru – cu putere și cinste, înțelepciune, ingeniozitate și generozitate – ci și pe dinafară, cu haine de in subțire și purpură, cu haine stacojii. Frumusețea, îngrijirea și bunul gust al îmbrăcăminții sale exterioare nu infirmă caracterul și virtutea ei interioară, ci o confirmă.

Dacă senzualitatea și indecența îmbrăcăminții noastre reflectă o teologie eronată a gloriei noastre, sobrietatea și austeritatea vestimentară face același lucru, la spectrul opus.

Așadar, tu cum te îmbraci? Și ce teologie predică vestimentația ta?

Agnia Potoroacă

Sursa foto: Photo by Megan Lee on Unsplash