Tu ce faci pentru Mine, Zinzendorf?

Pe 18 August 1732, în cadrul unei ceremonii emoționante de rămas bun, credincioșii moravieni din Herrnhut au cântat imnuri și i-au împuternicit pe Leonard Dober și David Nitschmann ca misionari pentru sclavii din Indiile de Vest.[1] În următorii zece ani, mișcarea moraviană avea deja 70 de misionari trimiși în diferite zone ale lumii. Cum a fost posibil ca o comunitate cu mai puțin de 600 de membri să ajungă la o astfel de performanță? În 1760, la moartea lui Zinzendorf, întemeietorul mișcării, exista un număr de cel puțin 262 de misionari moravieni trimiși în Europa, cele două Americi, Africa și Asia.

Contele Nikolaus von Zinzendorf (1700-1760) a crescut în tradiția pietistă și a studiat dreptul la Wittemberg. La 19 ani a vizitat galeria de artă din Düsseldorf și a fost profund mișcat de tabloul lui Domenico Feti, Ecce homo. Tabloul îl înfățișa pe Cristos purtând coroana de spini, iar la baza sa era scris: „Am făcut asta pentru tine. Tu ce faci pentru mine?”.[2] Zinzendorf a fost convins că nu a făcut nimic pentru Hristos!

În 1721 a cumpărat o proprietate în Saxonia cu scopul de a forma o comunitate creștină pentru minoritățile religioase persecutate. Un refugiat moravian, Cristian David, l-a căutat pentru a-i cere permisiunea ca împreună cu alți refugiați să se stabilească pe domeniul său. Astfel, în 1722 au sosit primii zece moravieni și au format comunitatea care va purta numele de Herrnhut („Grija Domnului”). Până în 1726, comunitatea număra deja 300 de membri, iar Zinzendorf i-a organizat în grupuri mici pentru rugăciune și studiu biblic, a reglementat viața comunității și a coordonat alegerea a 12 prezbiteri.[3] Sub supravegherea lui Zinzendorf, comunitatea a ajuns la 600 de membri și s-a răspândit și în alte părți ale Europei.

Pentru a organiza comunitatea, dar și pentru a răspunde acuzațiilor că păstrează o legătură prea strânsă cu Biserica Luterană, în 1727, Zinzendorf a scris două documente: unul pentru aspectele civile, Herrschaftliche Gebote und Verbot („Poruncile boierești”, 12 mai 1727) și unul pentru aspectele spirituale, Brüderlicher Verein und Willkür („Acordul frățesc”, 4 iunie 1727).[4] Herrnhut devine astfel o comunitate de sine stătătoare, atât la nivel secular cât și religios, separându-se de localnicii din Berthelsdorf și de pastorul luteran. Primul document viza responsabilitățile și obligațiile cetățenilor din Herrnhut, precum taxele, grija pentru bunăstarea comunității și participarea la paza de noapte. Paragraful nr. 38 garanta libertate de conștiință romano-catolicilor, o parte din refugiații de la Herrnhut nefiind convertiți la protestantism. „Acordul frățesc” era semnat de oricine dorea în mod voluntar să fie parte a comunității religioase. Dragostea sinceră față de ceilalți frați sau copii ai lui Dumnezeu, indiferent de confesiune, fără judecată și discuții contradictorii era definitorie (Art. 2). Oricine nu arată o grijă zilnică față de îndepărtarea păcatelor, nu e preocupat de harul lui Dumnezeu prin Cristos, de sfințenie și nu e dispus să poarte ocara lui Cristos, nu poate fi cu adevărat un frate (Art. 3). Persecuția sau suferința pentru credință e folositoare și prețioasă (Art. 42), iar disciplina era parte din supravegherea prezbiterilor care se întâlneau în fiecare zi de sâmbătă și puteau chema pe orice membru din comunitate pentru a fi tras la răspundere. Dublul refuz de a se prezenta în fața prezbiterilor era sancționat prin părăsirea orașului (Art. 35).

În 1731, contele se afla în vizită la Copenhaga, la curtea regelui Cristian VI, cu ocazia încoronării acestuia. Aici a aflat de munca misionarului danez, Hans Egede, în Groenlanda și a întâlnit un credincios, Anthony Ulrich, fost sclav, din insula Sf. Thomas, Indiile de Vest.[5] Prin acest negru, contele a aflat de condițiile deplorabile ale sclavilor din Indiile de Vest și de dorința acestuia ca pe insulă să ajungă misionari creștini. La întoarcerea sa la Herrnhut a împărtășit cu emoții experiența trăită în Copenhaga. Doi dintre membrii frăției, Leonard Dober și Tobias Leopold s-au oferit public ca voluntari pentru a merge în insula St. Thomas, dispuși, dacă va fi nevoie, să se vândă ca sclavi pentru a-și îndeplini misiunea de a predica Evanghelia. Ulterior Tobias Leopold a fost înlocuit de David Nitschmann. În aceeași perioadă, Matthew Stack și Thomas Bönisch s-au oferit voluntari pentru a merge ca misionari în Groenlanda.[6] Misiunea a luat avânt printre sclavii din Indiile de Vest în 1736, odată cu sosirea lui Friedrich Martin care a avut ideea ca programul misionar să includă lecții de scris și de citit pentru sclavi.[7] Lecțiile erau apoi urmate de rugăciune și predicare, participarea fiind masivă.

În 1742, comunitatea de moravieni din Herrnhut, care număra 600 de membri, avea trimiși 70 de misionari în numeroase zone ale lumii. Când Zinzendorf a murit, în 1760, mișcarea moraviană avea desfășurați 226 de misionari în întreaga lume. Între anii 1732-1771 au fost stabilite misiuni printre negrii din Indiile de Vest, în coloniile daneze (St. Thomas, St. Croix și St. John), coloniile engleze (Antigua, Barbados, St. Kitts, Trinidad și Tobago) și coloniile olandeze (Surinam); printre diverse triburi de indieni din America de Nord și de Sud, în regiunea Demerara (Guyana); printre eschimoșii din Groenlanda, Labrador și Alaska; populația hottentots din Africa de Sud; regiunile vestice din Himalaya și Kașmir. Alte zone au inclus Laponia, regiunea Livonia (Estonia și Letonia), Algeria, cartierul evreiesc din Amsterdam, precum și încercări de a misiona în Ceylon (Sri Lanka), Valahia (România), Etiopia, Persia, Rusia și China. Comunitatea l-a trimis pe Arvid Gradin la patriarhul de la Constantinopol pentru a obține acces la Bisericile Orientale.[8] Friedrich Hocker, absolvent de teologie și limbi orientale, a mers în Egipt și l-a vizitat pe Mark VII, papa Bisericii Copte, pentru a obține o scrisoare de recomandare către episcopul din regiunea Abisinia (Etiopia).[9] Deși unele încercări au fost neroditoare, ele demonstrează zelul misionar și devotamentul moravienilor pentru răspândirea credinței. Unii din misionarii moravieni au depus eforturi colosale și au înfruntat condiții vitrege pentru a evangheliza oamenii fără Cristos.

Întrebarea la care a răspuns Zinzendorf este întrebarea la care suntem provocați să răspundem și noi: „Am făcut asta pentru tine. Tu ce faci pentru Mine?”.

[1] https://www.christianitytoday.com/history/today/august-18.html.

[2] Janet Benge și Geoff Benge, Count Zinzendorf: Firstfruit (Seattle: Ywam Publishing, 2006), 39-40.

[3] Gerald L. Sittser, Water from a Deep Well: Christian Spirituality from Early Martyrs to Modern Missionaries (Downers Grove: InterVarsity, 2007), 236.

[4] Paul Peucker, „The 1727 Statutes of Herrnhut”, Journal of Moravian History 20 (2020): 73-113.

[5] Jacob Wilhelm Verbeek, A Concise History of the Unitas Fratrum, republicată după originalul din 1862 (Frankfurt: Salzwasser Verlag, 2022), 59-60.

[6] Thomas O’Flynn, The Western Christian Presence in the Russias and Qājār Persia, c. 1760 – c. 1870 (Leiden: Brill, 2017), 123-124.

[7] Helen Richard, „Distant Garden: Moravian Mission and the Culture of Slavery in the Danish West Indies 1732-1848”, Journal of Moravian History 2 (2007): 56.

[8] vezi W. R. Ward, The Protestant Evangelical Awakening (Cambridge: Cambridge University Press, 1992), 116-159.

[9] Lina Elhage-Mensching, „Interaction between the Protestant Herrnhut Brethren and Coptic Ortodox Christians in Egypt in Eighteenth Century”, Theological Review 42 (2021): 121-136.