Trezirea brutală într-o realitate banală

Toți gândim… toți ne imaginăm… Dumnezeu ne-a oferit abilitatea de a vedea prin cuvinte ceea ce nu este real… încă. Printre primele amintiri se regăsesc lumile imaginare pe care le-am generat prin camerele și curțile copilăriei, ajutați de jucării și prieteni imaginari. Părinții înțelepți sunt cei care cultivă, dar și limitează această „super-putere”. Tot ea este și unul din instrumentele principale prin care Dumnezeu vrea să ne maturizeze. Din copiii ce se joacă de-a viața în adulți care-și trăiesc responsabil viața. O viață pe care am trăit-o înainte de a o avea.

Acest dar al imaginației, al fanteziei poate însă deveni și o mare… frământare. Una din luptele constante ale omului este discernerea realității de ceea ce și-a imaginat, a sperat sau a crezut a fi. Uneori, de aici se nasc progresul și evoluția. De cele mai multe ori, de aici apar frustrarea și lehamitea.

Toți privim viața prin anumite lentile. Aceste lentile sunt o funcție a sufletului nostru. Ele sunt rezultatul amintirilor, gândurilor, convingerilor, dorințelor și motivațiilor noastre. Dar cu toții ne imaginăm ceva puțin diferit de realitatea la care privim. Cât de realist ești tu? Încă visezi ce-ai vrea să fii, ce ți-ai mai dori, ce ai putea să realizezi? Ești optimist? Este totul „roz”? Sau deseori ești frustrat, dezamăgit, depresiv și descurajat? Depresia este o maladie răspândită în prezent tocmai pentru că atât de mulți și-au construit o perspectivă deznădăjduit de nerealistă cu privire la ei și lumea din jurul lor. Chiar unii creștini au probleme în a accepta realitatea și astfel Biblia-i pune pe jar.

De aceea o carte ca Eclesiastul este greu de înghițit. Autorul spune lucruri pe care le gândim, dar ne este frică să le rostim. Vorbește despre ceea ce este real într-un mod brutal. Descrie umanitatea noastră. Povestește modul în care percepem viața. Atinge esența lucrurilor din jurul nostru.

Dar beneficiul unei astfel de cărți este că ea îți interpretează lumea în care trăiești. Dumnezeu a creat totul. De aceea, totul contează. Dar nu contează pentru că ar fi un scop în sine. Contează doar în lumina Creatorului. Cel care a creat lumea în care trăim, a dat fiecărui lucru o semnificație. Iar aceea semnificație ne este tradusă și descoperită. Așa afli semnificația și scopul vieții. Atunci când o pui în lumina Eternității. Atunci când o privești prin prisma Sfârșitului. Această perspectivă sinceră se rezumă la două verdicte legate de traiul nostru în acest Univers, atins de păcat: deșertăciune și goană după vânt.

Șocul pe care mi l-a produs mie, recitind această carte, este că efemeritatea existenței noastre nu este prezentată de Eclesiast ca fiind cauzată doar de păcat. Da, păcatul amplifică deșertăciunea. Dar aceasta pur și simplu vine la pachet cu limitele și natura unei ființe create.

Vezi, Eclesiastul nu descrie viața fără de Dumnezeu. El nu spune că repetitivitatea vieții, ciclul nesfârșit de lucruri ce par noi dar le simți vechi este povara omului secular. Nu trebuie să adopți un nihilism existențial sau să pufăi a postmodernism pentru a simți asta. Nu. Pur și simplu așa este lumea. Realitatea. Este la fel pentru oricine: creștin sau necreștin. Credincios sau ateu. Toți trăim „sub soare”.

Eclesiastul ne reamintește că, atâta vreme cât Pământul va exista, în forma sa actuală, lucrurile nu se vor schimba. Pe acest mal al veșniciei, viața este un abur. Noi vom face din nou și din nou aceleași lucruri, repetându-le până la moarte. Iar după moarte? Copiii noștri vor face din nou aceleași lucruri, ajungând în aceeași destinație. Având la îndemână mesajul Eclesiastului, creștinii ar trebui să fie primii care recunosc această realitate.

Eclesiastul ne învață să trăim în lumina sfârșitului. Până să-i întâlnesc pe oaspeții ucraineni, nu credeam că poți porni într-o călătorie fără a ști destinația. Dar când îți cunoști destinația, detaliile călătoriei se schimbă. Destinația dă semnificație călătoriei. Dacă știm încotro ne ducem, știm ce să facem până ajungem acolo. Eclesiastul te cheamă să te trezești din lumea imaginară a „tinereții fără bătrânețe” și a „vieții fără de moarte”. Nu aici. Nu acum. Nu „sub soare”.

Ești pe un drum, într-o călătorie. Știi încotro te îndrepți? Știi unde se va încheia?