Trei minciuni legate…

Petru minte întâia oară de frică. Știa ce putea păți. Când slujnica îl pironește cu o privire insistentă din cealaltă parte a focului trădării, Simon intuia ce urmează. „N-am putut răbda frigul nopții departe de foc?…”, își zice. „N-am putut fugi și eu cu ceilalți?”. Văzându-se demascat, transpiră, are palpitații, devine irascibil, umbra-i tremură lângă foc.

Răspunde încet: „Femeie, nu-L cunosc!”. În timpul acesta se uită în jur. Oare restul aud discuția? Priviri până adineaori dezinteresate îl fixează insistent. Câteva torțe se apropie de fața lui ca s-o lumineze mai bine. Inima lui Petru zvâcnește. Putea sfârși la fel ca Cel despre care spunea minciuna. Minte pătruns de spaima că și-ar putea pierde viața.

Cel care apăra Adevărul cu sabia, tăind urechi în urmă cu câteva ore, începe să creadă că minciuna te face liber, că îți dă viață. Văzându-L pe Isus părăsit de toți, se gândea: „Îl urmez de departe. Ajunge! Oricum toți L-au părăsit. Mint scurt, dar stau cu El.” Să spui adevărul e una, să-ți pierzi viața spunând adevărul… să fim serioși.

A doua minciună vrea s-o susțină pe cea dintâi. Avusese timp să se gândească la prima. A fost mulțumit că a spus-o. A procedat corect, gândea el. Spre deosebire de prima – caracterizată de multă spontaneitate – a doua minciună e cu premeditare. O spune mai ușor. Își controlează deja grimasele, vocea e mai apăsată, denotă convingere.

S-a gândit între timp dacă merită să-L părăsească și el Pe Isus, sau dacă mai rămâne prin preajmă să vadă deznodământul. Poate auzise cum Sanhendrinul striga la El, cum Îl pălmuiau, iar tensiunea asta nu-l lăsa să plece. „Rămân prin preajmă!”, se gândea.

„Vorba ta te dă de gol!”, îi spun câțiva. N-ai vocabularul Ierusalimului, Petre! Intri în istorie drept primul pescar galilean omorât de un regionalism. Petru rămâne neclintit, însă: „Nu-L cunosc!”.

A treia minciună rezultă din teama evidentă că primele două n-au funcționat. „După ce mint ca un pescar de 2 ori, n-ar fi păcat să mă și omoare? Nici viu, nici martir? Inadmisibil! Mint acum cum nu credeam ca pot minți vreodată. Mint cu jurământ!”

Mai mult, de data asta e acuzat de unul care e rudă cu Malhu, cel pe care l-a lăsat fără ureche. Sângele lui Malhu era încă pe sabia cu care mincinosul de Petru apăra Adevărul și pe care, cel mai probabil, o ascundea încă sub haină.

A treia minciună e însoțită de niște blesteme atât de urâte, încât cei care îl aud încep să creadă că ce zice o fi adevărat. Știau și ei că ucenicii lui Isus nu foloseau asemenea imprecații.

A treia oară Simon se jura pe ce avea mai scump: pe cuvântul lui de pescar, pe năvod, pe barcă, pe o stivă de Biblii… Chema mânia lui Dumnezeu peste el, dacă ce afirma nu era adevărat. Irascibilitatea lui devine incontrolabilă.

Petru e înglodat în minciuni. În ce privește păcatul, până faci odată e mult. Restul e continuitate. De la a doua în sus ai experiență, prinzi curaj. Dacă era cazul, ar fi spus-o și pe a patra, ar fi încâlcit nodul gordian al minciunilor și mai tare. Ar fi devenit chiar mai creativ și-n minciuni, și-n lucrurile pe care se jura că zice adevărul.

Cocoșul cântă, iar Isusul legat între paznici îl privește. Privirea lui Isus e mai greu de suportat în gingășie decât în furie. Știa că a mințit zicând că nu-L cunoaște, dar acum realizează că până la privirea asta a lui Isus, într-un anume sens, nici nu L-a cunoscut.

Povara privirii lui Isus îi spune care era cel mai ușor de evitat dintre cele trei minciuni: prima. Cea dintâi minciună e veriga unul lanț pe care ți-l construiești singur și care te sufocă-n strânsoare.

În negura revărsatului de zi, vedeai un om îndepărtându-se șerpuit, cu capul în haine, cu trupul săltat de sughițul unui plans deznădăjduit.

E vreunul printre noi care să nu fi făcut măcar odată ce a făcut Simon? Fricoși fiind de cele mai mărunte consecințe, să fi spus cu gura sau traiul nostru: „Nu-L cunosc!”.

Înviatul din morți ne dă încă o șansă spre pocăință, ca lui Petru.

Un text de Paul Mureșan pentru Edictum Dei