„Tot nu v-ați întors la Mine!” – meditație din Amos 4

În diverse moduri, Dumnezeu încerca să capteze atenția poporului, astfel încât acesta să renunțe la căile lui rele și să îți întoarcă fața către El. Astfel:

A trimis foamea și lipsa de pâine. Efectul? „Cu toate acestea, tot nu v-ați întors la Mine!” (v. 6).

A trimis seceta și setea, dar „Cu toate acestea, tot nu v-ați întors la Mine!” (v. 7-8).

A lovit culturile agricole. Grădinile, viile, smochinii și măslinii lor au fost mâncați de lăcuste. Rezultatul? „Cu toate acestea, tot nu v-ați întors la Mine!” (v. 9).

A trimis ciuma și sabia în mijlocul poporului. Am fi tentați să credem că de data aceasta poporul s-a lăsat în sfârșit cercetat. Până acum au fost afectate doar culturile agricole, dar ciuma și sabia sunt nenorociri care îi afectează în mod direct. Acum cu siguranță se vor întoarce de la căile lor. Rezultatul? „Și cu toate acestea, tot nu v-ați întors la Mine!” (v. 10).

În cele din urmă, Dumnezeu trimite o judecată similară celei trimise asupra Sodomei și Gomorei. Invariabilul refren se aude însă din nou: „Cu toate acestea, tot nu v-ați întors la Mine!” (v. 11).

Citind aceste rânduri, ne vin în minte cuvintele consemnate de profetul Isaia: „Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânță de copii stricați! Au părăsit pe Domnul, au disprețuit pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele… Ce pedepse noi să vă mai dea, când voi vă răzvrătiți din ce în ce mai rău?” (Isaia 1:4-5).

Nu, nu era bucuria lui Dumnezeu să îi pedepsească și să îi lovească în fel și chip. Dumnezeu le dăruise o țară bună, prosperă. În Deuteronom, poporul este îndemnat, din nou și din nou, să privească la belșugul primit, la roade, la daruri și să se lase motivați să mulțumească și să slujească Domnului. În mijlocul prosperității însă, Îl uită pe Domnul. Alternativa, Dumnezeu îi judecă prin diverse încercări. Din păcate, nici încercările trimise peste ei, nici bunăstarea nu reușesc să îi clintească din nepăsarea lor.

Nu era pentru prima dată în istorie când se întâmpla așa ceva. Să rememorăm primele cincisprezece capitole din cartea Exodul. Niciuna dintre urgii nu îl mișcă pe Faraon din încăpățânarea lui. La un moment dat, consilierii lui se apropie și, cu exasperare, îi atrag atenția: „ Tot nu vezi că piere Egiptul?” (Exodul 10:7). Exemplul lui Faraon ilustrează nu doar încăpățânarea păcatului, ci și caracterul absurd al acesteia. Revolta și încăpățânarea sunt atât de mari, încât omul va alege mai degrabă nimicirea, decât pocăința…

Ce ar spune Amos în vremurile noastre? Câte războaie mai trebuie să izbucnească pe lângă noi? Câți ani secetoși, toamne calde și ierni fără zăpadă mai trebuie să vină? Așteptăm cutremure mai puternice decât cele din Gorj? Încă o pandemie? „V-am trimis și tot nu v-ați întors la Mine!”