Toma, un sceptic evreu!

​Învierea finală este pentru prima dată afirmată în mod deplin în Daniel 12:1-3, 13. Modul în care textul vorbeşte despre înviere, fără detalii sau explicaţii, implică faptul că pentru cititori, învierea era un adevăr acceptat de care nu trebuiau să fie convinşi.

​Abia în perioada rabinică timpurie, învierea a devenit o caracteristică importantă a teologiei iudaice. Speranţa în învierea tuturor morţilor este legată de învierile individuale, demonstraţiile rabinice sprijinindu-se pe aceste învieri particulare pentru a garanta învierea generală.

​În perioada intertestamentală nu există în iudaism un consens asupra învierii. Pentru că învierea nu este nicăieri menţionată în mod explicit în Biblia evreiască, saducheii o respingeau . Înţelepciunea lui Isus Sirah susţine că la moarte sufletele ajung în Şeol, un loc al tăcerii (17:27-28), iar nemurirea înseamnă continuitatea naţiunii sau a rămâne în memoria poporului (37:25-26). În descrierea celor şapte martiri, 2 Macabei 7:1-42 menţionează un concept al învierii extrem de literal, învierea trupului şi redobândirea sau refacerea membrelor fizice (7:10-11; 14:46). Discutând despre aceiaşi martiri, 4 Macabei substituie învierea fizică cu nemurirea sufletului (9:22; 10:15; 16:13; 18:23). În Oracolele Sibiline, trupurile înviate vor fi similare cu cele anterioare, „aşa cum erau înainte” (4. 181-182), iar referinţa la oasele care rămân din trup este inspirată de viziunea oaselor uscate din Ezechiel 37:1-14. Valea oaselor uscate era o metaforă a întoarcerii din robie, dar – în perioada târzie a celui de-al doilea templu – era o imagine a restaurării trupeşti, a scheletelor celor morţi şi a învierii lor. În unele texte, învierea se limitează doar la Israel sau la sfinţi (1 Enoh 22:13; 51:1-2; Ps. lui Solomon 3:11-16; 13:9-11; 15:12-15). Texte din sec. I d.Cr. sau de mai târziu, atestă o înviere a celor drepţi şi a celor păcătoşi (4 Ezra 4:41-43; 7:32-38). Esenienii credeau într-o nemurire fără trup, odată ajuns dincolo, sufletul nu mai cunoaște o înviere ulterioară. Fariseii credeau într-o înviere fizică şi o răsplătire veşnică a lui Israel în lumea viitoare, dar sufletele celor răi nu primeau alt trup, ci doar o pedeapsă veşnică.

​Privind la concepţiile despre înviere în iudaism și creștinism, se pot observa mai multe aspecte semnificative:

​1. Deşi în iudaismul din perioada lui Cristos se afirmă o viaţă după moarte şi o înviere, totuşi existau diferite variaţii ale modului în care era înţeleasă această înviere. În privința învierii lui Cristos există un consens unanim în scrierile NT. În creştinism lipseşte o astfel de variaţie a credinţelor despre înviere. Dacă în iudaism învierea este o învăţătură printre multe altele, în creştinism ea devine centrul focal al credinţei.

​2. În contextul iudaic se poate observa o evoluţie, o dezvoltare a învăţăturii despre înviere, dar concepţia creştină despre înviere apare pe deplin conturată după moartea lui Cristos. O schimbare profundă în concepţia despre lume a unui popor cere o perioadă îndelungată de timp. Lipsa oricăror dezbateri sau controverse între apostoli cu privire la înviere este inexplicabilă din acest punct de vedere. În mod spontan, instantaneu, după moartea lui Cristos învăţătura despre înviere este pe deplin conturată şi afirmată unanim de apostoli.

​3. Evreii nu credeau într-o înviere individuală. Deşi Pavel înțelege învierea celor morţi ca un „singur eveniment teologic”, totuşi ea are loc în două etape: mai întâi Mesia şi apoi toţi cei ce sunt poporul Său, aspect pe care nu-l menţionează nici un evreu din perioada celui de-al doilea templu. Odată cu învierea lui Cristos, învierea morţilor a început deja. Ce s-a întâmplat în cazul lui Cristos se va întâmpla cu toți la sfârşitul istoriei, Cristos fiind primul semn (rod) al învierii celor morţi (1 Cor. 15:20).

​4. Iudaismul celui de-al doilea Templu respingea învierea lui Mesia pentru că nu avea să fie omorât niciodată. Se cunosc suficiente mişcări mesianice în lumea iudaică, aproximativ contemporane cu Isus. În multe dintre ele, liderul a murit de o moarte violentă, executat de autorităţi. În nici unul din cazuri, nu se menţionează că un astfel de mesia ar fi înviat. Un revoluţionar evreu, a cărui lider a fost executat, avea doar două opţiuni dacă scăpa din detenţie: să renunţe la răzvrătire sau să-şi caute un alt lider. A susţine că fostul lider era iarăşi viu nu era o opţiune, decât numai dacă acesta chiar a înviat.

​5. Credinţa în înviere implica în iudaism o transformare a trupului. După cum s-a menţionat, trupul învierii era conceput exact ca trupul anterior, sau ca un trup luminos, asemănător cu stelele strălucitoare. Creştinii nu au susţinut nici una din aceste variante. Pavel vorbeşte despre învierea trupului ca o nouă întrupare, solidă şi substanţială, dar transformată în aşa fel încât nu mai este susceptibilă durerii sau morţii.

​6. Ideea de înviere este folosită în strânsă conexiune cu botezul, cu regenerarea, sfinţirea sau alte aspecte ale vieţii creştine. În iudaism ideea era folosită doar ca o metaforă pentru întoarcerea din robie, după cum se regăseşte în Ezechiel 37. Acest lucru surprinde o inovaţie radicală, o „mutaţie de la forma sa din perspectiva ebraică”.

​7. În lumina acestor aspecte, afirmația lui Toma, „Domnul meu și Dumnezeul meu” este cu adevărat uluitoare! Toma şi ceilalţi apostoli s-au închinat lui Cristos ca lui Dumnezeu. Nici o grupare de evrei nu s-a închinat vreodată unui om pe care să îl considere Dumnezeu. Era de neconceput o astfel de gândire, o blasfemie fără egal. Ce a determinat ca un grup de evrei din primul secol să-şi schimbe deodată concepţia şi să se închine unei fiinţe umane, considerând-o de natură divină? Cu privire la aceast aspect, Timothy Keller se întreabă: „Ce eveniment de amploare uriaşă a înfrânt această rezistenţă a evreilor? O explicaţie ar fi aceea că L-au văzut pe Isus cel înviat. Ce alt eveniment istoric ar fi putut determina o astfel de schimbare?”.

Sursa foto: The Incredulity Of St Thomas by Benjamin West