Tom Holland: M-am înșelat în privința creștinismului. Mi-a luat mult timp să-mi dau seama că principiile mele morale nu veneau din Grecia sau Roma, ci erau în totalitate, cu mândrie, creștine.

Cu timpul, credința s-a întunecat și mai mult. Obsesia mea pentru dinozauri cei fermecători, feroce și extincți s-a transformat pe nesimțite într-o obsesie pentru imperiile antice. Când citeam Biblia, fascinația mea se concentra mai puțin asupra copiilor lui Israel sau a lui Isus și a discipolilor Săi, cât asupra adversarilor lor: egiptenii, asirienii, romanii. Într-o manieră similară, deși am continuat să cred vag în Dumnezeu, Îl găseam mult mai puțin carismatic decât zeii Olimpului preferați: Apollo, Atena, Dionysos, care în loc să dea legi și să condamne celelalte zeități ca fiind demoni, preferau să se simtă bine. Și dacă erau orgolioși, egoiști și cruzi, nu făceau decât să-și creeze o aură de staruri rock.

Până am ajuns să-l citesc pe Edward Gibbon și alți mari scriitori ai Iluminismului, eram mai mult decât pregătit să accept interpretarea lor asupra istoriei: că triumful creștinismului a inaugurat o “eră a superstiției și credulității” și că modernitatea era fondată pe praful demult-uitatelor valori morale clasice. Instinctul copilăriei mele – de a-L vedea pe Dumnezeu ca pe dezaprobatorul inamic al libertății și distracției – era justificat. Înfrângerea păgânismului a inaugurat domnia acestui Nimeni și a tuturor cruciaților, inchizitorilor și puritanilor care i-au fost acoliți. Culoarea și entuziasmul pieriseră din lume. “Ai biruit, galileanule palid”, scria Swinburne, reflectând plângerea apocrifă a lui Iulian Apostatul, ultimul împărat păgân al Imperiului Roman. “Lumea a devenit mohorâtă datorită răsuflării Tale”. Instinctiv, eram de acord.

Astfel, probabil că nu e surprinzător că am continuat sa prețuiesc perioada antichității clasice ca cea care m-a inspirat și stimulat cel mai mult. Când am scris prima mea lucrare istorică, “Rubicon”, am ales un subiect care a fost în mod deosebit aproape de inima intelectualilor iluminiști ai secolului al XVIII-lea: epoca lui Cicero. Tema celei de-a doua cărți, “Persian Fire”, era una care chiar și în secolul al XXI-lea oferea muniție Hollywoodului, la fel cum le-a oferit lui Montaigne și lui Byron, ca un arhetip al triumfului libertății asupra despotismului: invazia persană a Greciei.

Anii petrecuți scriind aceste studii ale lumii clasice, trăind în compania și intimitatea lui Leonidas și Iulius Cezar, a hopliților care au murit la Termopile și a legionarilor care au triumfat la Alesia, mi-au întărit fascinația pentru Sparta și Roma, care chiar și când erau supuse celor mai amănunțite cercetări istorice, nu încetau să prezinte calitățile unui prădător de vârf. Au continuat să-mi bântuie imaginația la fel cum o făcuseră dintotdeauna – ca un tiranozaur.

Însă carnivorii giganți, oricât de uimitori, sunt înspăimântători prin natura lor. Cu cât petreceam mai mult timp cufundat în studiul antichității clasice, cu atât mai nepământeană și tulburătoare o găseam. Valorile morale ale lui Leonidas – a cărui oameni practicau o ciudată formă de eugenie criminală și care își pregăteau copiii să ucidă sub-oamenii îngâmfați în timpul nopții – nu semănau deloc cu valorile mele. Nici cele ale lui Cezar, despre care se spune că a omorât un milion de gali și a înrobit încă un milion. Nu doar cruzimea dusă la extrem mi s-a părut șocantă, ci și lipsa unui sentiment că cei săraci și slabi ar putea avea valoare intrinsecă. Astfel, convingerea pe care Iluminismul s-a fondat, că nu datorează nimic credinței în care cele mai mărețe personalități ale ei s-au născut, mi se părea a fi din ce în ce mai neconvingătoare.

“Orice om cu judecată”, a scris Voltaire, “orice om onorabil trebuie să privească secta creștină cu oroare.” În loc să recunoască că principiile sale etice ar putea datora ceva creștinismului, el a preferat să și le procure din alte surse: nu doar literatură clasică, ci filozofie chineză și propriile sale puteri de raționament. Însă Voltaire, în grija sa pentru cei slabi și oprimați, a fost marcat permanent de pecetea moralei biblice mai mult decat ar fi recunoscut vreodată. Sfidarea sa față de Dumnezeul creștin, într-un paradox care nu era caracteristic doar lui, a condus la motivații care erau cel puțin în parte, evident creștine.

“Noi propovăduim pe Cristos cel răstignit”, a declarat Pavel, “care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru neamuri o nebunie”. Avea dreptate. Nimic nu putea fi mai contra-cultural față de cele mai profunde presupoziții ale contemporanilor lui Pavel, fie ei evrei, greci sau romani. Ideea că un dumnezeu ar putea suferi tortură și moarte pe o cruce era atât de șocantă încât părea respingătoare. Familiaritatea noastră cu narațiunea biblică a răstignirii ne-a tocit mirarea față de divinitatea neobișnuită a lui Cristos. În lumea antică, era de datoria zeilor care pretindeau că conduc Universul să-i sprijinească bunul mers prin aplicarea pedepselor, nu să le sufere ei înșiși.

În prezent, chiar dacă credința în Dumnezeu începe să se stingă în Occident, țările care erau odată recunoscute ca alcătuind lumea creștină continuă să poarte pecetea revoluției de două mii de ani pe care o reprezintă creștinismul. Este motivul principal pentru care noi, cei care trăim în societăți post-creștine, nu punem la îndoială că este mai nobil să suferi, decât să produci suferință. Este motivul pentru care credem că fiecare viață umană are valoare egală. În etica și sistemul meu moral, am acceptat că nu sunt deloc grec sau roman, ci pe deplin și cu mândrie creștin.

Tom Holland, New Statesman

Sursa foto: Photo by Árpád Czapp on Unsplash