Tim Keller – „O curată sinucidere a misiunii”!?

Manualul e dedicat echipării plantatorilor de biserici în contextul urban. Co-autorul J. Allen Thompson nu a fost parte a plantării bisericii „Redeemer”, dar are o experiență vastă în lucrarea de plantare de biserici: a fost 10 ani coordonatorul Plantării de biserici multiculturale pentru Misiunea Nord Americană şi este președintele Centrului International de Plantare de biserici.

Cărţile care analizează „plantarea bisericii” tind spre două extreme: fie motivează convingător necesitatea plantării de biserici, dar le lipsec paşii practici; fie sunt prea specifice şi arată cum să multiplicăm un model (franciză) specific de biserică. Iată principiile în care aurorii cred cu tărie:

• Înţelegerea puterii evangheliei, şi abilitatea sa de a mântui oameni şi de a planta biserici;
• Complexitatea contextualizării care îmbină atât daruruile specifice ale liderilor cât şi particularităţile culturale ale unei zone;
• Biserica creşte cel mai mult atunci când iubeşte şi slujeşte întregului oraş, nu când se concetrează pe propria sa creştere.

În introducere Keller prezintă o scurtă istorie a Bisericii Prezbiteriene, „Redeemer”. Descrierea provocării, a sentimentelor de teamă resimţite în urma propunerii de a planta o biserică în centrul oraşului New York, dar şi aspectele „unice” descoperite în analiza oraşului implică emoţional cititorul, stârnește dorinţa de a continua lectura. Motivaţia de a planta o nouă biserică în New York e fundamentată pe aspectele neglijate de celelalte bisericile evanghelice:

• bisericile existente vizau doar clasa de mijloc, şi nu tinerii profesionişti, imigranţii sau săracii;
• lipsa conveţuirii pastorilor în mijlocul oamenilor pe care îi slujeau;
• o biserică care să se adreseze profilului spiritual al necreştinului din Manhattan;
• o închinare ce asumă prezenţa necreştinilor;
• o perspectivă pozitivă, şi nu negativă referitoare la oraş.

Intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu în aspectele financiare, în ciuda şanselor reduse acordate de alţi lideri, este un mijloc care a validat chemarea lui Dumnezeu pentru plantarea bisericii „Reedemer”.

Prima parte prezintă asumarea viziunii de a planta biserici, pe baza raţionamentului biblic, a cunoaşterii contextului, a calităţii cerute unui plantator de biserică. Tradiţiile bisericilor vechi cu accent pe obiceiuri nesemnificative, presiuni instituţionale interne, şi atenţie sau sensibilitate scăzută faţă de problemele necredincioşilor constitue motivaţia practică a de a planta noi biserici.

Pe baza textului din Fapte 2:40-47, autorii desprind principii care trebuie să se regăsească în orice biserică:

• o lucrare intensă de învăţătură şi părtăşie, o închinare cu formă colectivă dar şi pe grupuri mici;
• mărturie prin cuvinte (evanghelizare) şi fapte (grija socială faţă de oameni);
• Cunoaşterea contextului urban este un imperativ pentru plantatorul de biserică;
• Motivarea importanţei oraşului pentru plantarea de biserici este dedusă din lupta dintre cele două împărăţii, oraşele fiind locurile unde lupta este cea mai intensă.

În privinţa calităţilor cerute plantatorului de biserici, se arată că deşi caracterul lăuntric e crucial, nu e suficient, fiind necesare şi oportunitatea de a îndeplini slujba, precum şi nevoia de oameni ce împărtăşesc această vizune.

Partea a doua este dedicată pe cercetarea contextului, a unui plan concret de acţiune. Cercetarea demografică (cine sunt oamenii?) şi etnografică (cum sunt oamenii?) sunt indispensabile pentru a cunoaște valorile oamenilor din zona în care se plantează biserica. Ele identifică idolatria, „valorilor absolute” care l-au înlocuit pe Dumnezeu. Pentru această radiografie sunt recomandate patru profile cruciale: viaţa interioară, concepţia despre lume, contextul social şi instituțiile religioase! Cheia pentru înţelegerea oamenilor este locuirea în cadrul comunităţii!

Autorii recomandă crearea unei echipe de cercetare asupra acestor factori, care în mod permanent se întâlnește şi pentru rugăciune. Pe baza acestor studii, plantatorul este încurajat să dezvolte o filozofie de lucrare, „o modalitate prin care biserica va câştiga comunitatea din jurul ei pentru Cristos” (p. 85), filozofie ce cuprinde declaraţia statutară, de misiune şi declaraţia programului de slujire.

Autorii reuşesc să stabilească o distincţie clară şi necesară între structura şi forma bisericii pe care Dumnezeu le-a lăsat pentru biserica din toate vremurile, şi domenii ale funcţionării şi practicii bisericii, pe care suntem liberi să le modelăm pentru a câştiga oameni pentru Cristos. Pavel a folosit metode diferite pentru Lidia, slujnica abuzată şi temnicierul din Filipi. Planificarea include perioade ce acoperă mulţi ani şi acţiunile concrete pentru a îndeplini aceste scopuri. Încurajarea este cea de a gândi în etape multiple: concepţia, perioada prenatală, naşterea, creşterea.

Lansarea bisericii este privită ca stabilirea unei traiectorii în trei domenii: evanghelizare, ucenicizare şi pregătirea lidierilor. Evanghelizarea recomandată este cea bazată pe relaţii de prietenie (networking) de tip: familial, gerografic, vocaţional, relaţional. Programele de închinare trebuie gândite astfel încât să atragă necredincioşii. Echiparea sistematică, adică creşterea liderilor din interior este recomandată, deşi necesită mai mult timp, în contrast cu o echipare specifică (angajarea de personal calificat). Ucenicizarea nu presupune doar oferirea de cunoștințe, ci şi afectarea comportamentului şi transformarea caracterului.

Grupurile de părtăşie şi milostenia sunt aspecte fundamentale pentru edificare, iar trăsăturile de caracter şi mentorarea sunt definitorii în formarea liderilor slujitori. La acest pas, autorii fac referire la multe programe, cursuri şi materiale ale bisericii „Redemeer”, care complică înţelegerea unui cititor nefamiliarizat cu mecanismul intern, specific acestei biserici.

Nu doar începutul unei biserici este important, ci şi o continuă reînnoire. Dinamica reînnoirii spirituale este individuală şi colectivă. Prima presupune o „doză sănătoasă din învăţătura despre legea şi sfinţenia lui Dumnezeu” (axa lege-dragoste- p. 187), iar reînnoirea colectivă presupune accentuarea în mod egal a învăţăturii sănătoase cât şi a experimentării prezenţei lui Dumnezeu.

Partea finală a cărţii vizează provocarea de a schimba orașul şi arată că răscumpărărea lui Cristos nu este doar iertarea păcatelor şi viaţa în cer, ci scopul final al răscumpărării este o creaţie complet restaurată. Chemarea de a reprezenta pe Cristos se aplică în orie domeniu (social, economic sau politic): „creşterea cetăţii reprezintă o nouă umanitate, nu doar vieţi indivuale schimbate, ci şi relaţii, vecinătăţi şi cultură schimbate… nu doar un simplu efort de a multiplica creştini individuali şi biserici, ci şi de a reînnoi şi transforma oraşul” (p. 215). Biserica este văzută ca o întrupare a împărăţiei lui Dumnezeu, iar credincioşii nu trebuie să se perceapă pe ei înşişi ca pelerini, ci ca rezidenţi care contribuie la schimbarea împărăţiei. Critica pe care autorii o aduc creştinismului evanghelic constă tocmai în înţelegerea precară a faptului că puterea Evangheliei nu se limitează la transformarea indivizilor, ci şi a societăţii şi a culturii (p. 228).

Transformarea oraşului implică o triadă a schimbării: 1. spirituală (modelul Ezra), 2. socială (modelul Neemia) și 3. culturală (modelul Estera). Metoda lui Pavel este pusă în contrast cu cea întâlnită în bisericile contemporane:

• o Evanghelie dusă în lumea seculară, în contrast cu evanghelizearea noastră ecleziastică;
• argumentare, învăţare şi convingere în contrast cu apeluri la decizii emoţionale;
• timp îndelungat (5 ani în Corint şi Efes) în contrast cu superficialitatea noastră şi aşteptările unor rezultate imediate.

Schimbarea socială are ca model pe Neemia şi presupune „o zeciuală umană”, un plan concret de a muta un grup de laici plini de resurse şi de Duhul în zonele cele mai rele ale comunităţilor din jurul clădirilor bisericii. Schimbarea culturală, după modelul Estera, presupune implicarea într-un sistem politic păgân, pledoariei în legislativ şi în tribunale pentru îndepărtarea legilor rele şi nedrepte.

Profesionalismul dobândit în urma experienţei şi a pregătirii academice a celor doi autori este împletit cu atitudinea de smerenie: „trebuie să ne ferim să ne identificăm cu slujirea noastră şi să o transformăm într-o mântuire funcţională, o extensie a ceea ce suntem” (p. 62).