Temple pierdute, păianjeni uriași și moartea civilizației occidentale (II)

Poate că planul de a opri păianjenii uriași trebuie să se bazeze pe a le îndeplini dorința de a se mări până când ajung la extincție înainte de a face pagube reale. Poate că materialiștilor li se permite să devină din ce în ce mai materialiști până când părțile lor spirituale esențiale se atrofiază și se vor prăbuși în bălți de simplă materie.

Poate că păianjenul uriaș al materialismului a devenit deja prea mare pentru a supraviețui. Dimensiunea sa nu poate fi redusă; economia sa este prea complexă pentru a permite invențiile și antreprenoriatul la scară mică; agricultura sa corporatistă este prea mecanizată și mâncarea prea ieftină pentru ca oamenii să privească spre ferme; distracțiile sale sunt prea rafinate pentru a fi vreodată schimbate cu autodisciplina; libertățile sale sunt prea atractive pentru a fi schimbate cu beneficiile restrictive de altădată ale comunității, familiei și prietenilor care trăiesc și cer lucruri, mai degrabă decât cei care există doar pe Facebook. Poate că am încercat drogurile care ne alterează conștiința din materialism și nu putem decât să tânjim după următoarea doză.

Poate că universul nostru inteligent, dar fără gândire – sau Dumnezeu – nu se poate abține să nu împărtășească gluma și să nu facă aluzie la poanta finală. Vânătorii-culegători de la Gobekli Tepe ar fi putut pleca pentru că hrana lor s-a scumpit în timpul unei mici ere glaciare, așa cum se preconizează că vom ceda noi încălzirii. Indiferent dacă una sau alta este adevărată, gluma este că nimic muritor nu durează, fie cald sau rece, indiferent cât de încrezut devii după ce ai construit un templu sau o întreagă civilizație din lucruri materiale.

Nu presupune niciodată că vânătorii-culegători erau mult mai diferiți decât noi. Ambele civilizații au luat naștere datorită catalizatorului religios descris de Dawson. În timp ce noi tânjim după un ceas computerizat, ei poate că își doreau o capră; toți împărtășim același dor. Soacrele nu s-au schimbat niciodată din neolitic. Toate civilizațiile se ofilesc și mor.

Poate că tragedia nu este așa de mare precum credem. Poate că moartea inevitabilă a civilizațiilor – ca și faptul că tu îți pierzi portofelul sau cineva este lovit de o cărămidă căzută – este în parte o lecție despre deșertăciunea dorințelor umane și în parte o glumă a lui Dumnezeu, salvat de la cruzime pentru că a proiectat și o recompensă cerească care să fie văzută în următorul episod. Astfel, nu trebuie să îl plângem pe Ozymandias – putem să-i observăm „picioarele de piatră largi și fără trunchi” în timp ce pregătim picnicul și spunem rugăciunea.

Lecția și gluma acestea nu ne instruiesc doar să ne relaxăm în filmul lui Dumnezeu și să ronțăim popcorn; avem treburi de făcut, fie și numai pentru că am fost făcuți să reproducem cât putem de bine lucrarea Creatorului nostru, în timp ce ne amintim de El așa cum trebuie. Dar acest lucru ar trebui să ne scutească, din când în când, de a fi distrași de materialism sau de simpla politică. Această lecție este, în parte, motivul pentru care ni s-au dat Kirk și Dawson, Chesterton și Elgar, temple pierdute care așteaptă să fie descoperite și chiar legile fizice care ne protejează de păianjenii giganți din spațiul cosmic.

Un text de Stephen Masty pentru The Imaginative Conservative