”Te iubesc foarte mult, dar plec…”

Motivele ”clasice” se întîlnesc mai rar decît am fi crezut. Apar motive noi și neașteptate. Știam că se despart cuplurile care au adunat 20-25 de ani de frustrare, se întîmplă în criza de la mijlocul vieții, după ce și-au crescut copiii, după ce au adunat destule resurse pe care să le împartă, după ce și-au găsit alte variante de trai, fie singuri, fie în concubinaj intermitent, ca fugă de singurătate.

Mai nou, mai ales după perioada de lock-down și pandemie (este de studiat relația cauză-efect în această situație), poate fără nicio legătura neapărat cu acestea, întîlnim situații noi, nemaiauzite, șocante.

Sînt tineri sub 30 de ani sau puțin peste, din familii de credincioși evanghelici (deci crescuți cu Evanghelia lîngă biberon), unii dintre ei chiar la a patra generație de evanghelici, din mediul urban, cu slujbe bune, cu situație materială foarte bună, frumoși de pică amîndoi, fără copii.

În două cazuri am întîlnit intenția de despărțire, dar, paradoxal, cu mărturia unei iubiri nestinse încă.

Cu alte cuvinte:

”Te iubesc, dar vreau să plec! Nu mai vreau să stăm împreună! Îmi plăcea mai mult cînd eram doar prieteni, cînd ne întîlneam doar din cînd în cînd. Prezența ta mă obosește, sînt epuizat/epuizată emoțional deja, sînt obosit/obosită după cele 16 ore de slujbă, de lucru, de dead-line-uri, de presiune psihică și emoțională a colegilor, a grupului de lucru. Nu mai vreau să locuim împreună. Da, este adevărat, m-am angajat și în alte relații cu tentă intimă, nu neapărat cu implicare sexuală, flirturi nevinovate, dar tot pe tine te iubesc cu adevărat. Ești și rămîi prima mea și probabil ultima mea dragoste. Iubirea cea mai puternică. Te iubesc, vreau să rămînem împreună, dar să trecem la un alt nivel de relație, să avem libertate, să avem o relație relaxată, deschisă, cu posibilitatea ca eu să întîlnesc și alți parteneri și, dacă apare cineva mai potrivit, chiar să mă mut cu persoana aceea temporar, dar îmi repugnă ideea de a mai sta împreună zilnic, permanent, pentru totdeauna. Nu mai sînt în stare să îți rabd sforăiturile (ea), serile în care ești nemachiată și neîngrijită (el), statul pe telefon, cînd ar trebui să fim la masă împreună (amîndoi)… Nu cred că vreau să îmbătrînim împreună, să te văd cum decazi fizic, mental. Mă îngrozește ce văd la părinții și bunicii noștri și anume că ar trebui să îți port de grijă cînd nu mai poți… Nu cred că mă voi mai căsători vreodată… ”

Am sintetizat, dar asta este retorica în astfel de cazuri. M-am consultat și cu alți consilieri care se ocupă de cupluri și se pare că vom avea de-a face cu ceva cu totul nou, dar care trebuie analizat mai profund. Deocamdată la noi acest fel de cazuri sînt izolate, dar acest soi de relații este deja la modă de cîțiva ani în Occidentul European. Spania este una dintre campioane la numere și statistici de acest fel.

Ce este de făcut? Am stat, am ascultat, am cerut timp de gîndire. Am rămas pietrificat, într-o stare de perplexitate în care n-am fost de multe ori în cariera pastorală.

Nu întrevăd alte soluții decît o schimbare de mentalitate radicală, o reeducare în ceea ce privește responsabilitățile în relația de cuplu, dar mai ales, ce am observat în acești ani este că avem de-a face cu o generație ”îmbisericită”, dar neconvertită cu adevărat, cu tineri care au fost duși la biserică de mici, au fost deja ”vaccinați” la Evanghelie. Practic nu ai ce să le mai spui din Biblie, pentru că știu tot, știu toată teoria, au crescut cu predici în Biserică. Și-au început formarea în grădinițe ”creștine”, știu pe de rost o mulțime de versete biblice, au mers la școală primară, gimnaziu, liceu ”creștin”, universitate ”creștină”, lucrează în firme ”creștine”, dar au devenit cu totul imuni la orice emoție spirituală în relație cu Dumnezeu. Suferă de sindromul fiilor lui Eli, au fost atît de aproape de lucurile sfinte, încît au ajuns să le disprețuiască. Ideea de ”legămînt pînă la moarte”? Li se pare o glumă proastă.

Unii dintre ei fac pasul deeclesializării (niciunul dintre cele două cupluri nu au mai frecventat vreo biserică, n-au mai citit Scripturile, nu s-au mai rugat nici măcar formal la masă în cei 3-5 ani de căsnicie petrecuți împreună), apoi fac pasul decreștinării. Despre acest subiect complicat, probabil cu altă ocazie.

Ce este de făcut? Altă idee decît cea a Mîntuitorului, pentru astfel de cazuri, n-am: ”post și rugăciune” pentru convertirea autentică a acestora, pentru o relație personală reală cu Dumnezeu, care este Singurul Izvorîtor al Dragostei, cel care aprinde sau poate reaprinde flacăra iubirii. Aceasta o poate face doar Dumnezeu.

Ce pot face ei?

O altă recomandare este schimbarea stilului de viață. Epuizarea fizică, psihică, emoțională pe care acești oameni o încasează este una dintre cauzele pentru care nu mai pot suporta povara încă unei relații atît de solicitante cum este cea de cuplu. Asta poate înseamna chiar schimbarea locului de muncă, abandonarea carierei, sacrificiu pe care un tînăr/tînără de 30 de ani, în plină afirmare, nu vor să o facă, chiar cu prețul propriei căsnicii.

Dar și despre asta, cu altă ocazie și după ce ies din starea de perplexitate.

Marius David Cruceru pentru Edictum Dei

Sursa foto: Photo by Anders Nord on Unsplash