Tați vii, dar absenți

Unii tați sînt absenți pentru că sînt morți, dar mai este o categorie de tați absenți, cei în viață.

Nașterea lui Noah ne-a aruncat înapoi cu 20 de ani spre altă generație de tați, de părinți. În ieșirile mele cu Noah în parc sau în alte activități am fost tot mai surprins să văd că eram în minoritate. Mamele stăteau cu pruncii, tații erau absenți. Foarte rar mi-a fost dat să văd tați jucîndu-se și petrecînd timp de calitate cu ai lor copii. Adesea îi vedeam absorbiți de telefoane sau, dacă bateriile erau pe terminate, afișau o grimasă de cumplit plictis.

În filmul Nașul din 1972 există o replică rămasă celebră. A fost citată și de la amvoane, în predici, și în seminarii pentru familii, dar sursa fie este necunoscută, fie trecută sub tăcere. ”Un bărbat care nu petrece timp cu familia sa nu poate fi niciodată un bărbat adevărat!” îi spune Don Vito Corleone lui Johny Fontane.

Pînă și în gura acestor personaje cu o moralitate îndoielnică este așezată o frază care arată spre o valoare fundamentală a bărbăției. Sîntem masculi cînd facem copii, sîntem bărbați cînd ne ocupăm de ei.

Și eu sînt speriat de timpul petrecut cu copiii, cu nepoții. Mi-e groază. Mă tem să nu spun ceva greșit, să nu fac ceva greșit, să nu mă enervez, mă tem că nu știu să folosesc limbajul lor, mă tem că, dacă mă voi coborî la mintea lor, mă vor disprețui ei sau alții, cei din jur. Mă tem de judecata altor bărbați, care consideră că am dat în mintea copiilor, că am fost efeminat, dacă împing leagănul în care stă copilul meu. Mă tem să îi dau mîncare; dacă se îneacă și nu știu ce să îi fac! Mă tem să îl schimb. Nu de miros mă tem; dacă nu leg bine pampersul și scapă caca pe haine. Dacă plînge după maică-sa, eu ce fac? Ea îl pune la piept, eu ce să îi fac? Îl hîțîn, îl arunc în sus … și tot nu-i trece ….

Bărbații sînt terifiați de copii, se simt distopici în prezența lor, nepotriviți și nelalocul lor. Sînt speriați de creativitatea copiilor, de neașteptatele lor dispoziții emoționale, de schimbătoarele lor cereri, de întrebările nesfîrșite, ”de ce”-urile infinite și energia inepuizabilă. Nouă ne place previzibilul.

Pe lîngă acestea, copiii ne sînt oglinda genetică și ne arată slăbiciunile. Vorba cuiva: ”nu există pedeapsă mai mare din partea lui Dumnezeu decît să te pună să te crești pe tine însuți în oglindă!”.

De aceea mulți bărbați preferă să își ia o altă slujbă ca să aducă mai multe resurse către casă, găsindu-și scuze în a lipsi din cadrul căminului. Bunăstarea financiară nu compensează însă absența taților din case. Faptul că aceștia vin rupți de oboseală, se prăbușesc în fața televizoarelor, pînă cînd ajung în paturi pentru a pleca a doua zi dimineață, faptul că dorm acasă și funcționează doar ca sperietoare de copii în procesul disciplinării, nu asigură pentru copii prezența minim necesară pentru a trăi ca într-o familie normală.

Deseori spunem că ne-am da viața pentru copii, dacă se vor fi îmbolnăvit. Le-am da rinichii, plămînii, chiar inima, dacă ar fi nevoie de vreun transplant. Ne-am oferi donatori, cu prețul propriei noastre vieți. Putem să ne dăm viața pentru ei chiar acum, pentru că viața este formată din minute, ore, zile, săptămîni, luni și ani.

Pentru a trăi în viața copiilor ne trebuie curaj. A sta lîngă copii, împreună cu pruncii, a le purta de grijă, a face baby-sitting măcar o dată pe săptămînă este o aventură. Nouă, bărbaților, ne plac aventurile. Am putea sacrifica o partidă de fotbal cu băieții, o ieșire la pescuit, o partidă de vînătoare, o delegație, în care poate merge un alt coleg, pentru a intra în viața copiilor.

Dacă nu vom avea curajul de a ne implica în viața propriilor copii, da, vom fi vii, vom trăi pentru ei, pentru bunăstarea lor, cu pozele lor pe telefoane, iar ei vor fi cu pozele noastre pe telefoanele lor, dar nu vom crea stîlpi de aducere aminte în viața lor, amintiri vii în mintea lor, nu vom fi parte din viața copiilor noștri. Vom fi tați vii și activi din punct de vedere biologic pentru ei, dar, în același timp… ”morți”!