Suicidul asistat îi distruge pe cei rămași în urmă

Documentarul „Roadrunner: Un film despre Anthony Bourdain”, realizat de Morgan Neville în 2021, prezintă o viață rebelă trăită la extrema experienței umane – un prânz în Sahara, o cină în Vietnam. Anthony Bourdain era invidiat de milioane de oameni atunci când s-a sinucis într-o cameră de hotel din Franța în 2018, iar interviurile din film cu cei dragi lui sunt crude și pline de durere și de o furie palpabile și viscerale, greu de urmărit. Documentarul se încheie cu imagini sfâșietoare cu fiica cea mică a lui Bourdain, rămasă fără tatăl ei nu pentru că acesta nu o iubea, ci pentru că nu voia să rămână. Pentru cei dragi lui Bourdain, suferința lor incommensurabilă a început în momentul în care au aflat despre sinuciderea acestuia.

„Roadrunner” sună familiar, deoarece în societățile occidentale, cererile de legalizare a sinuciderii asistate devin din ce în ce mai puternice pe zi ce trece, însoțite de un flux constant de povești de groază venite din țări precum Canada, unde moartea prin injecție letală a devenit deja obișnuită. Argumentul simplu, central al activiștilor pentru sinucidere este că dreptul la autonomie corporală include dreptul la sinucidere și că legalizarea este necesară pentru a reduce suferința în societate. Realitatea pe care o vedem spune o poveste foarte diferită. Departe de a reduce suferința, sinuciderea asistată a devenit un catalizator pentru răspândirea acesteia. În multe, dacă nu în majoritatea cazurilor, o moarte prin injecție letală transferă suferința către cei dragi, care se luptă să proceseze ceea ce s-a întâmplat.

Gary Hertgers din British Columbia a aflat că sora sa, Wilma, a murit prin injecție letală atunci când administratorul blocului în care locuia l-a sunat pentru a-i spune că medicul legist a părăsit apartamentul ei. Wilma nu a spus nimănui din familia sa apropiată ce avea de gând să facă, lăsându-i devastați. Un tată din Ontario a descoperit că fiica sa, care se luptă cu o boală mintală, a depus o cerere de sinucidere asistată – el și mama sa, care au avut grijă de ea, sunt disperați să o oprească. Dar familiile suferinde nu sunt luate în considerare în regimul de suicid asistat din Canada. Un fiu, medic, a declarat pentru Globe and Mail că încă are coșmaruri în legătură cu injecția letală a tatălui său, la care familia s-a opus. Două fiice din Columbia Britanică au aflat prin SMS că mama lor a primit o injecție letală.

Tristețea, furia și chiar un sentiment de trădare se amestecă cu durerea celor care au pierdut sau sunt pe cale să piardă un membru al familiei în urma sinuciderii asistate. Durerea lor este agravată de faptul că nu ar fi putut sau nu pot face nimic pentru a opri acest lucru – chiar și atunci când știu că acest lucru este programat. Cu ceva timp în urmă, un medic din Ottawa mi-a spus că a observat o diferență între reacțiile celor ai căror apropiați mor prin injecție letală și cei ai căror apropiați mor pe cale naturală. Trauma și durerea celor dintâi nu se deosebește de cea a unei persoane care a pierdut brusc o persoană iubită într-un accident de mașină – sau mai rău.

Poveste după poveste, vedem cum minciuna centrală a activiștilor pentru sinucidere este expusă. Afirmația că sinuciderea asistată reduce suferința nu este doar falsă, ci și dezgustătoare și disprețuitoare. Sinuciderea lui Anthony Bourdain – care, având în vedere istoricul său de depresie, s-ar califica pentru sinucidere asistată în cadrul extinderii eutanasiei în Canada – a redus suferința pentru că viața lui s-a sfârșit? Cum rămâne cu suferința fiicei sale mai mici? Sau a prietenilor săi? Sau a celorlalți oameni dragi? Ar descrie vreunul dintre ei suferința lor ca fiind „suportabilă” sau sunt ei – la fel ca cei lăsați în urmă de zecile de mii de persoane care au murit prin sinucidere asistată – pur și simplu forțați să o suporte?

Fiecare dintre noi iubește pe cineva care s-a luptat cu o boală gravă la un moment dat în viață. Majoritatea dintre noi cunoaștem pe cineva care s-a luptat cu idei suicidare. Mulți dintre apropiații mei au trecut prin această experiență și mă cutremur când mă gândesc la suferința insuportabilă pe care aș trăi-o dacă cineva pe care îl iubesc ar alege să-și pună capăt vieții în acest mod. Activiștii sinuciderii, în zelul lor libertarian și hiperindividualist, uită că ființele umane au nevoie unele de altele și că a oferi (și chiar a încuraja) celui care suferă ruperea tuturor legăturile de iubire prin sinucidere facilitată de stat înseamnă a provoca o suferință socială seismică. Mai mult de treizeci de mii de canadieni au murit prin injecție letală de când sinuciderea asistată a fost legalizată pentru a reduce suferința în societatea noastră. În schimb, am văzut cum aceasta s-a înmulțit de o mie de ori.

Un text de Jonathan Van Maren pentru First Things