Spălarea picioarelor sau necesara retragere spre margini

Joi. Isus a spălat picioarele ucenicilor Săi.

Nimic mai rușinos și mai penibil. Pentru ucenici, se înțelege!

I-a făcut de pomină Isus! Li s-a dus, iată, buhul prin toată istoria în paginile Evangheliei.

Dumnezeu are acest obicei nefiresc de a ne întrerupe cursul previzibil al vorbelor și faptelor noastre, dar și pe ale Dînsului.

Noi așteptăm continuarea, El rupe firul.

Sparge toate scenariile calculate și pregătite de mințile noastre prea puțin cuprinzătoare.

Tace ca să ne asurzească cu tăcerea Sa!

Ne amețește cu oprirea Sa!

Ucenicii își dau rînd la slujire. Niciunul nu se mișcă să ducă farfuria la spălător. Niciunul nu trage ușa după el. Fiecare vrea să stea să soarbă ”cuvintele vieții veșnice”, ”cuvintele dătătoare de viață”. Vă puteți imagina exercițiu mai nobil? Toți sînt ochi și urechi. Stăpînul vorbește, robii ascultă! Sînt instrucțiuni importante. Filozofie, lucrare, viață! Partea cea bună! Ascultă toți ca niște Marii-adînc-cugetătoare, care își vor fi ales contemplarea, nu lucrarea Martelor-prea ocupate.

Ucenicii își învățaseră lecția din confruntarea celor două surori din Betania, cel puțin așa credeau ei: nu activism, ci studiu biblic!

Las, firmiturile pot sta pe covor … las-o, domle, încolo de mătură … Acu ți-a găsit, cînd Învățătorul vorbește? Să luăm aminte, agitatule! Stai, odată, țapăn, Ioane, nu te mai fîțîi atîta, că Îl deranjezi pe Domnul … tot te ghemuiești acolo … la pieptul Său! Nici măcar nu poate respira cum trebuie să ne vorbească… ei, copchil, copchil… la ce l-o fi luat Domnul de la maică-sa!?

Cînd toți sînt prinși în plasa metafizicii, cînd fiecare dă ochii peste cap, căutînd sub sprîncene sensurile profunde ale cuvintelor Cuvîntului …

Tocmai atunci Maestrul se ridică, întrerupe lecția la mijloc, învățătura se oprește și Domnul Însuși iese din mijlocul lor.

Central fiind, se exteriorizează, se retrage, se dezbracă de tot, își ia un ștergar, se înfășoară în jurul mijlocului precum un rob, ia ligheanul și se rotește la perimetrul descris acum de picioarele neslujite ale viitorilor Apostoli, în afara covorului pe care era așezată masa pascală.

Se știe! N-au stat la masă precum Da Vinci ne-a depictat scena. Scaunele și masa din Cina Pascală nu reprezintă altceva decît un simpatic mit iconografic.

Rînduiala a fost cu totul alta.

Au stat în cot, pe jos, în cerc. Capul spre centru, picioarele spre exterior. Mîntuitorul mai în față, mai aproape de masă (unde numai iuda a mai îndrăznit să se apropie de același blid) mult spre centru, acolo unde era și pîinea și vinul și lumina și apa și mielul …

Ei, acolo … era de fapt Pîinea Vieții și Vinul Viței Celei Bune de Sînge și Lumina Lumii și Apa Vie și Mielul … central și cuvîntînd!

Dintr-o dată … tăcere! Cuvintele de învățătură sînt înlocuite de foșnet, picuri, clipocit, frecuș și foiala de învățare a unei noi lecții: ”așa să faceți și voi!”

Dumnezeu Stăpînul, Cel prin care toate s-au făcut, Se ghemuiește!

El, Lumina, Se duce spre întuneric, Se retrage după perdele!

El, cel din mijloc, Se autoexilează!

Stăpînul ia chip de Rob, Se smerește dincolo de orice posibilitate de concepere a vreunui scenariu mai umilitor.

Fractura aceasta între cele două părți ale serii mă deconstruiește și mă recompune pe dinăuntru în acest an.

Tranziția de la un Cristos Îmbrăcat, la Robul Dezgolit, de la Învățătorul central poziționat, la Slujitorul îmbrăcat în penumbrele din exteriorul cercului format de picioarele așezate cît mai departe de masă, trecerea de la Cuvîntare la Împlinire cu fapta, trecerea de la capetele în-fățișate ale ucenicilor, spre picioarele acestora …

***

Există posibilitatea ca Dumnezeu să înceapă o tăcere foșnitoare în preajma noastră, în penumbre, retrăgîndu-ni-Se din vedere.

Există posibilitatea să înceteze a ne vorbi, pentru a ne arăta cum se face, pentru că am devenit harnici la ascultare și netrebnici la lucrare.

Există posibilitatea ca Dumnezeu să se des-centreze, să Se autoexileze din privirile noastre tocmai pentru că ne vom fi obișnuit prea mult cu retorica în dauna religiunii curate și neîntinate a binelui față de cei sărmani, văduve și orfani.

Există posibilitatea ca Însuși Cuvîntul să tacă, Lumina să se ascundă în semiîntuneric, tocmai Creatorul să se ascundă în creația Sa, așa cum a făcut la naștere, gîngurind, lăsîndu-ne cu prea puține indicii, cu prea puține clarități, fără descoperire și fără profeți.

Există posibilitatea ca Dumnezeu să ne lase de capul nostru, ca să ne oblige la împlinirea tuturor celor pe care prea și mult le știm, dar nu le facem.

Avem biserici care teologal își dau ochii peste cap, invitîndu-și marii vorbăreți ai veacului acestuia, dar sînt cu totul absente din spațiul slujirii în Cetate.

Din ele, pentru ele, în ele. Biserici cu totul anesteziate de programele lor reușite, păstorind proiecte, cum spunea cineva, nu persoane. Comunități bine organizate ca să servească ego-urile noastre atît de gonflate, încît cristologia ni s-a chircit sub povara propriilor noastre nevoi psihologice imaginate. Ne-am pus pe noi în centru ca să teologhisim despre un Dumnezeu care se retrage din fața noastră ca să meargă, după cum L-am rugat:

Doamne, vizitează Tu bolnavii, Doamne, treci Tu pe la casa văduvelor, Doamne, încurajează-i Tu pe cei osteniți, Doamne … Doamne, fă Tu ca neamul ăsta se Te cunoască …

Ne ascultă! Ce să facă! I-am delegat responsabilități serioase.

I-am scris job-description-ul cu acribie!

Noi sîntem stăpînii, El, robul!

Are încotro?!

Ce ironie feroce! Noi la masă, Cristos la treabă!

Noi, centrali; El, marginal!

Robii sînt stăpîni, Stăpînul este rob! El slujind, noi slujiți! De Joia Mare lumea e cu susul în jos, cu Capul la picioare. Toate-s razna, iar ucenicii boscorodesc, mărunți, fără măcar să priceapă o iotă din ce li se întîmplă lor și lumii întregi.

Dar lucrurile nu se opresc aici pentru noi! Ucenicii își vor fi învățat lecția amară.

Noi, dacă nu pricepem ”… unde este credința ta fără fapte? Este moartă!” ne spune Iacov.

Și care ar fi o culme a pedepsirii în aceste vremuri tulburi, în care tînjim iarăși după vechile noastre liturghisiri triumfaliste?

Să ne lase singuri să ne cîntăm, să ne rugăm nouă înșine, să avem părtășie unii cu alții, într-o criptă plină cu oasele galbene ale unor tradiții înțepenite, într-un mormînt văruit, pe care îl numim … biserică, o mireasă des-căpățînată și neascultătoare. O biserică sieși-închinătoare, autofagică, mireasă fără mire, trup fără cap, cetate fără stăpîn.

Dacă rămînem lungiți dîndu-I Lui și celălalt picior la spălat, dar mustrîndu-i pe ceilalți că n-au făcut ei treaba, ne lasă în voia minții noastre blestemate de căldicei pînă Îl vom auzi rostind:

Plecați de la Mine că nu v-am cunoscut niciodată!

Lecția din Joia Mare se poate rezuma într-o mișcare pe care Mîntuitorul a făcut-o dinspre centru, unde era preacinstit ca Maestru și Stăpîn, spre marginea întunecoasă a picioarelor, unde a luat chip de rob și a slujit.

Încărcătura pedagogică a actului spălării picioarelor stă în a învăța să ne retragem noi în semintunericul acestei lumi, spre picioarele semenilor, pentru a-L lăsa pe El să-Și arate Gloria, să ne pună El cele trebuitoare pe masă, exact în mijloc, în timp ce noi ne tîrîim spre margini alunecînd în genunchi … nu să ne pună elementele pe masă, ci să Se pună El Însuși pe masă ca Pîine, Viță, Apă și Miel!

Marius Cruceru