Slava Evangheliei în cea mai scurtă epistolă – devoțional din Filimon

În primul rând, observăm Slava Evangheliei în pasiunea neobosită și mereu proaspătă a apostolului Pavel pentru Aceasta. Deși se afla de pe acum la o vârstă înaintată, apostolul Pavel era din nou „în lanțuri”, de dragul Evangheliei, lucru pe care îl amintește de patru ori în această scurtă epistolă, cel mai clar în v. 13: „Aș fi dorit să-l țin la mine, ca să-mi slujească în locul tău cât sunt în lanțuri pentru Evanghelie.” Evanghelia îi oferea bătrânului (de pe acum!) apostol un motiv pentru a suferi totul și chiar pentru a muri.

Lucrul pe care trebuie să îl învățăm sau să ni-l reamintim este că doar Evanghelia poate să ofere o motivație suficient de măreață pentru viața și moartea noastră. Este trist să observăm atâția oameni în jurul nostru cărora le lipsește chiar motivația de a trăi, oameni blazați, aproape robotizați, care își continuă mersul prin viață în virtutea inerției, dar și-au pierdut orice pasiune, iar din ochii lor lipsește cu desăvârșire orice sclipire. Să privim, preț de câteva clipe, prin intermediul textului biblic, în ochii bătrânului apostol, în care încă scăpăra neobosita pasiune de a cunoaște și de a face cunoscută Evanghelia Domnului Isus Hristos.

În al doilea rând, observăm Slava Evangheliei în transformările profunde pe care Aceasta le aduce în viața celor care sunt atinși de puterea ei. Onisim ne stă drept pildă în acest sens. Încercând să reconstruim contextul istoric din spatele scrierii, putem spune că Onisim fusese sclavul fugar al lui Filimon. Se pare că nu doar a fugit de la acesta, dar i-a provocat și pagube, fugind cu o parte din banii stăpânului. Fără să cunoaștem prea multe detalii legate de context, se pare că apostolul Pavel l-a întâlnit pe Onisim în Roma, iar acesta a fost atins și transformat de puterea Evangheliei, ceea ce îl făcea acum să devină o binecuvântare pentru ceilalți: „Te rog pentru copilul meu, pe care l-am născut în lanțurile mele: pentru Onisim, care altădată ți-a fost nefolositor, dar care acum îți va fi folositor și ție și mie” (v. 10-11). Deja, Onisim devenise o binecuvântare pentru apostolul Pavel: „Aș fi dorit să-l țin la mine, ca să-mi slujească în locul tău. (…)” (vezi v. 13). Iată-l pe fostul tânăr fugar, slujind de bună voie pentru înaintarea Evangheliei.

Trebuie să învățăm de aici că Evanghelia are puterea de a transforma orice viață. Cu siguranță, aceasta era convingerea apostolului Pavel care o vestea tuturor oamenilor, inclusiv unui sclav fugar. Nici sistemul de educație, nici cel economic, nici cel politic nu pot să reformeze cu adevărat inima omului. Doar Evanghelia are această putere.

În al treilea rând, observăm Slava Evangheliei în relațiile transformate pe care aceasta le creează. Sclavia era, cu siguranță, o instituție nedreaptă. Apostolul Pavel însă nu înțelege că este chemarea lui să răstoarne ordinea socială a vremurilor. Evanghelia nu operează cu revoluții sociale, ci aduce în inima omului acea transformare profundă care, în timp, transformă societatea profund și de la temelie. Astfel, apostolul Pavel îl trimite pe Onisim înapoi la stăpânul său, Filimon, dar nu înainte de a-i aminti un adevăr fundamental: de acum încolo, relația lui cu Onisim nu mai este modelată în primul rând de convențiile sociale și de regulile statului, ci de Evanghelie: „Ți-l trimit înapoi pe el, inima mea. (…) dar nu ca pe un rob, ci mult mai presus decât pe un rob: ca pe un frate preaiubit, mai ales de mine, și cu atât mai mult de tine, fie în chip firesc, fie în Domnul” (vezi v. 12, 16).

Să ne întrebăm, la rândul nostru, dacă Evanghelia este realitatea care modelează relațiile noastre mai mult decât orice altceva! Ce fel de relații produce această Evanghelie?

În al patrulea rând, observăm Slava Evangheliei în faptul că Aceasta este întrupată prin atitudinea apostolului Pavel. Apostolul Pavel nu era responsabil de pagubele pe care Onisim le produsese. Cu toate acestea, într-un gest de dăruire sublimă, alege să și le asume. Mai mult decât atât, alege să se identifice cu Onisim, până în punctul în care îi cere lui Filimon să îl primească exact așa cum l-ar fi primit pe el, apostolul Pavel: „Dacă mă socotești dar ca prieten al tău, primește-l ca pe mine însumi. Și dacă ți-a adus vreo vătămare sau îți este dator cu ceva, pune aceasta în socoteala mea. Eu, Pavel, „voi plăti”-scriu cu mâna mea (…)” (vezi v. 17-18).

Oare nu este întrupată aici esența Evangheliei? Nu asta a făcut Hristos pentru fiecare dintre noi? Și-a asumat „vătămările” făcute de noi și a plătit în locul nostru. Acum, Dumnezeu ne primește în Cerul lui ca și cum am fi…Hristos! Ce exemplu glorios rămâne apostolul Pavel: un om care nu doar predică Evanghelia, dar pur și simplu o întrupează prin trăirea Lui!

„Scriu cu mâna mea…” spune el, asigurându-l pe Filimon! Hristos „a scris”, la rândul Lui, cu mâinile Lui, atunci când acestea au fost țintuire pe cruce. Semnele cuielor sunt exemplul cel mai sigur că datoria noastră a fost plătită!

Sursa foto: Wikimedia Commons