Sinuciderea asistată și căutarea sensului vieții

Zilele acestea citesc „Omul în căutarea sensului vieții” de Viktor E. Frankl. Pe parcursul lecturii am sesizat o paralelă tristă între sistemul lagărelor naziste și cel al morții asistate din prezent. În regulamentul lagărelor de muncă era interzisă încercarea de a opri tentativele de suicid. Nu aveai voie, de exemplu, să tai frânghia celor care încercau să se spânzure. Prizonierii încercau, așadar, să folosească prevenția pentru a-și salva semenii. Aceștia luptau pentru a-i conștientiza pe ceilalți că viața mai aștepta ceva de la ei. Or, când societatea acceptă că este de luat în considerare și posibilitatea sinuciderii sau eutanasiei asistate, mai găsește omul motive să lupte?

Poate că societatea și psihiatrul îți spun că nu este mai mult, că nu merită să suferi sau să te mai străduiești. Poate că nu poți vedea ziua de mâine și presiunea din piept te apasă tot mai tare. Există o soluție care a fost găsită chiar și de oamenii care au fost supuși celor mai groaznice experiențe umane. Frankl a fost unul dintre aceștia și, ieșind din lagăr viu, a constatat: „L-am chemat pe Dumnezeu din închisoarea mea îngustă, iar El mi-a răspuns în nemărginirea spațiului”. Chiar dacă simți că te cufunzi în incertitudini, frici sau angoase, Hristos îți întinde mâna precum lui Petru pe când a început să se afunde în mare. O vei apuca?

Serghei Pricopiuc pentru Edictum Dei